Dispăruți

11

— Bună, Seraphine. Ce mai faci?

Ca de obicei, doamna Bloom stătea cu spatele drept, cu genunchii lipiţi, iar mâinile i se odihneau în poală.

Seraphine luă loc pe scaun şi încercă să adopte şi ea aceeaşi postură: spatele drept, picioarele lipite, jurnalul în poală. În camera mică erau doar cele două scaune, o măsuţă între ele pe care stăteau o carafă cu apă şi un pachet cu şerveţele, şi un dulăpior mic cu două sertare.

— Am început să scriu în jurnal, aşa cum m-aţi sfătuit, se lăudă Seraphine cu cartea în mână.

— Nu vreau să văd ce ai scris, spuse Bloom. Îmi poţi povesti ce ai scris acolo, dar jurnalul este doar al tău. În afară de tine, nimeni nu trebuie să-l citească.

— De ce?

— În felul ăsta vei fi complet onestă cu tot ce scrii acolo. Când ne gândim că altcineva va citi ce scriem avem tendinţa să nu ne dăm frâu liber gândurilor. Dacă vrem ca jurnalul să fie folositor, trebuie să fii foarte sinceră cu tot ce scrii.

Seraphine puse jurnalul la loc pe genunchi. Asta schimba datele problemei. Plănuise să folosească jurnalul ca să-i arate doamnei Bloom că era un copil absolut normal. Dar dacă femeia asta nu voia să-l citească atunci nu mai avea niciun rost.

— Te-ai mai gândit la episodul cu domnul Shaw? Sau la discuţia pe care ai avut-o cu poliţiştii?

Seraphine ridică din umeri. Era convinsă că poliţia era de părere că fusese vorba de legitimă apărare. Nu avea rost să ia povestea de la capăt.

— Sunt sigură că ai auzit că starea domnului Shaw se îmbunătăţeşte. Nui aşa? Cum te-ai simţit la aflarea veştii?

— M-am simţit uşurată, evident.

Seraphine ştia că trebuie să se arate uşurată.

— Nu am vrut să-i fac rău.

Doamna Bloom nu spuse nimic. O privea pe Seraphine cu o expresie care nu trăda nimic. Seraphine nu reuşea să-şi dea seama la ce se gândea Bloom.

— Poliţiştii spun că acest lucru îmi uşurează situaţia.

— Sigur că da. Dacă victima nu decedează, nu mai putem vorbi de crimă, ci de tentativă de omor, iar omuciderea devine vătămare corporală gravă.

— Dar eu doar am acţionat în legitimă apărare. E un pervers care a vrut să ne facă rău.

— Şi exact asta faci acum: te aperi.

— Nu mă credeţi?

— Cred că ai acţionat extrem de calm într-o situaţie-limită. Mi-am notat aici că ai descris incidentul într-un mod foarte clinic; fără drame sau urmă de emoţie. Dar îmi dau seama că nu-ţi place deloc când cineva insinuează că domnul Shaw ar fi victima.

— Asta pentru că eu sunt victima în toată povestea asta. Eu.

Seraphine se foi în scaun şi privi în zare.

— Să zică mersi că nu s-a ales cu ceva mai grav.

— Foarte interesant ce spui.

Uneori oamenii se legau de anumite cuvinte sau de anumite propoziţii pe care le spunea. Nu înţelegea de ce făceau asta.

— Am auzit că profesoara care v-a ajutat în sala de sport ar fi povestit că păreai foarte calmă, continuă doamna Bloom. Poliţia a pus asta pe seama şocului.

Nu era o întrebare, aşa că Seraphine nu spuse nimic.

— Dar mai mult mă interesează declaraţia Claudiei. Ai auzit ce a declarat prietena ta?

— De unde ştiţi toate astea? Credeam că nu lucraţi pentru poliţie.

— Seraphine, nu lucrez pentru poliţie, ci pentru tine şi familia ta. Mama ta mi-a povestit.

Bineînţeles că deşteaptă de maică-sa vorbise vrute şi nevrute cu psihologul. Seraphine trase aer în piept pentru a-şi linişti furia. Nu era locul potrivit să se lase acaparată de furie.

— Nu ai aflat că povestea Claudiei nu-ţi susţine declaraţia? Ea a spus că l-ai atacat pe domnul Shaw înainte ca el să te atace.

Seraphine zâmbi. Avusese aceeaşi discuţie cu ofiţerul Watkins.

— Cred că şi Claudia suferă de chestia aia pe care o dezvoltă victimele faţă de agresori. Nu i-a plăcut ideea că el ar putea să mă vrea şi pe mine.

— Te referi la sindromul Stockholm?

— E sindromul de care suferă victimele?

Doamna Bloom încuviinţă.

— Se ataşează de agresor. Deci vrei să spui că declaraţia Claudiei este greşită?

— Da.

— De asemenea, îşi aminteşte că i-ai spus domnului Shaw, citez, de ce nu te iei de cineva pe măsura ta? Nici asta nu e adevărat?

— Ba da. Asta am spus.

— De ce?

— Asta spun toţi. E un mod de a vorbi, spuse ea ridicând din umeri.

— Sugerai că tu eşti pe măsura lui?

Seraphine îşi arboră cel mai dulce zâmbet al ei, pe care îl exersase îndelung în oglindă.

— Sigur că nu sunt. Sunt fată.

— Nu cred că te refereai la forţa fizică.

Bloom turnă apă în cele două pahare.

— Te gândeşti des la incident?

— Uneori.

— Ce îţi vine în minte când te gândeşti la cele întâmplate?

Seraphine nu înţelegea întrebarea.

— Spune-mi ce vezi când te gândeşti la cele întâmplate. Nu e o întrebare-capcană. Încerc doar să înţeleg ce te-a marcat. Sângele. Sângele vâscos, roşu, lucios. — Îl văd pe el căzut la pământ.

— După ce l-ai înjunghiat?

Seraphine încuviinţă.

— S-a zbătut pe parchetul lustruit. Îşi ţinea mâinile în jurul gâtului. Cred că încerca să oprească sângerarea.

— Altceva?

— Apoi mâinile i-au căzut pe podea şi a rămas nemişcat. Vedeam sângele de unde izvorăşte. Curgea de undeva din lateralul gâtului. Dar nu vedeam rana propriu-zisă.

— Ai fi vrut să vezi rana?

De ce să nu vreau să văd rana?

— Voiam să văd dacă rana era fină sau îi sfâşiase pielea.

— De ce te interesa acest aspect?

Seraphine se încruntă. Sperase că doamna Bloom va înţelege, sperase să fie mai inteligentă decât ceilalţi. Dar poate că nu era.

— Mi se părea un aspect interesant.

Doamna Bloom dădu din cap. Acum înţelesese.

— Cât de des te gândeşti la cele întâmplate?

Mă gândesc mereu la asta. E cel mai fascinant lucru care mi s-a întâmplat vreodată. — Nu foarte des.

— Ţi-a trecut prin cap să-l ajuţi?

— Nu merita niciun ajutor.

— De ce?

— Pentru că e un pervers. Un violator.

Seraphine nu era sigură că văzuse bine, dar preţ de câteva clipe i se păru că vede pe chipul femeii un zâmbet.