Dispăruți

14

În sala de consultaţii, Seraphine le asculta pe doamna Bloom şi pe mama ei vorbind pe hol. Mama ei se comporta ca de obicei: Totul este despre mine. Eu, eu! Seraphine o auzise întrebând:

— Ce e în neregulă cu ea? De ce nu răspunde la terapie? Îşi reprimă sentimentele? Nu vreau să rămână cu sechele.

Seraphine zâmbi. Sechele.

— Vă rog să mă credeţi că îmi dau toată silinţa să o ajut pe Seraphine, o asigură Bloom cu o voce autoritară.

Seraphine îşi spuse că trebuie să încerce şi ea să folosească acelaşi ton.

— Dar ce vă spune? Vă spune la ce se gândeşte? Eu nu pot să scot o

vorbă de la ea.

— Din păcate nu pot să vorbesc despre ce îmi spune în timpul şedinţelor de terapie. Seraphine trebuie să ştie că poate avea încredere în mine.

— Dar eu sunt mama ei, mie trebuie să-mi spuneţi.

Vocea îi era gâtuită de emoţie şi Seraphine ştia că nu va mai trece mult până când va vărsa nişte lacrimi.

— Ştiu cât de mult vă doriţi să vă ajut fiica. Dar pentru a putea să fac acest lucru, ea trebuie să ştie că-mi poate spune orice şi că nu voi dezvălui acele detalii nimănui.

Seraphine intuia că doamna Bloom ştia că ea le asculta conversaţia.

— De obicei, Seraphine stătea de vorbă cu dumneavoastră? continuă Bloom.

Nu primi niciun răspuns.

— Deci faptul că nu comunică nu este ceva nou. Nu este cazul să vă panicaţi. Aş fi fost mult mai îngrijorată dacă Seraphine s-ar fi comportat altfel decât îi stă în fire.

Peste câteva momente doamna Bloom deschise uşa şi intră în cameră. Se aşeză pe scaunul ei picior peste picior, cu agenda deschisă pe genunchi.

Ca de fiecare dată, Seraphine stătea dreaptă, cu genunchii şi cu picioarele apropiate şi cu mâinile sprijinite de genunchi. Nu ştia ce să creadă despre noua poziţie a femeii, aşa că deocamdată nu voia să o imite.

— Bună dimineaţa, doamna Bloom, îi zâmbi Seraphine călduros. Ce mai faceţi?

— Sunt bine, mulţumesc de întrebare. Dar tu?

— Astăzi am primit rezultatele simulării GESE{4} la matematică. Am luat 10 plus.

— Felicitări. Trebuie să fii foarte mândră.

Seraphine era într-adevăr foarte mândră. Jubila.

— Ce se mai aude cu ancheta? se interesă doamna Bloom.

— Nimic. Încă aşteaptă ca Dreary să-şi revină şi să le spună punctul lui de vedere.

Observând expresia întrebătoare a terapeutei, Seraphine adăugă: — L-am poreclit pe îngrijitor Dreary Darren, pentru că el — Dreary Darren cine a venit cu ideea?

— Noi.

— Tu şi prietenii tăi? Seraphine încuviinţă.

— Povesteşte-mi despre ei.

— Sunt normali.

— Normali în sensul rău, sau în sensul bun? Există aşa ceva? Normal în sensul bun? — Pur şi simplu normali.

— Sunt drăguţi?

— Da.

De ce n-ar fi?

— Claudia face şi ea parte din grup?