Dispăruți

12

Harry Graham avea un cabinet de optică medicală în cartierul Clifton din Bristol. Avea geamuri cu rame cenuşii şi cu scris alb şi arăta mai degrabă ca studioul unui fotograf decât ca o clinică.

Puţin după ora 5.00 după-amiaza, Bloom şi Jameson ajunseră la clinică. Înăuntru, în spatele măsuţei de la recepţie, o tânără brunetă cu ochelari marca FCUK{2} îşi făcea ordine pe masă. Interiorul arăta la fel de bine ca exteriorul. Ochelarii erau expuşi ca şi cum ar fi fost bijuterii scumpe. Pereţii erau împânziţi cu vitrine. Tânăra îl strigă pe proprietar, care îşi făcu apariţia dintr-un birou aflat în partea din spate a magazinului.

Harry Graham era un bărbat înalt, slab, cu păr blond şi cu un uşor accent specific regiunii de vest.

— Intraţi, îi întâmpină, privindu-şi ceasul de la mână. Nu va dura mult, nu-i aşa? Trebuie să iau copiii de la şcoală.

Îi conduse pe cei doi în biroul spaţios din spatele magazinului. Chiar atunci îi sună telefonul. Îşi ceru scuze şi răspunse. După o scurtă, dar aprinsă conversaţie despre o livrare de lentile puse brusc capăt conversaţiei.

— Îmi cer scuze. Se pare că avem ceva probleme cu marfa. De trei zile aveam mereu aceeaşi problemă. Nu ştiu cum conduc oamenii ăştia o afacere, oftă el resemnat. Vi s-a întâmplat vreodată să aveţi o săptămână în care nimic să nu meargă bine?

— Ni se întâmplă des, zâmbi Bloom. Nu vă vom reţine mult. Sperăm să putem vorbi puţin despre soţia dumneavoastră, Faye. Am descoperit că mai multe persoane au dispărut în circumstanţe asemănătoare şi stăm de vorbă cu familiile lor, încercând să găsim vreo legătură care ne-ar putea conduce la făptaş.

— Aţi spus că sunteţi detectivi particulari?

— Un fel de detectivi particulari, clarifică Jameson. Dăm o mână de ajutor, pentru că o cunoştinţă de-a mea este una dintre victime.

— Ce credeţi că s-a întâmplat cu ei? întrebă Harry.

— Ca să fiu sinceră, nu ştim încă nimic, răspunse Bloom. Credem că felicitarea nu a fost doar un mod de a face reclamă la joc. Nicio companie dezvoltatoare de jocuri nu a revendicat până acum cartonaşele. Încercăm să găsim o legătură între victime. Astfel sperăm să elucidăm misterul.

— Ştiu că o să sune groaznic, dar o să fiu sincer. M-am simţit uşurat când am auzit că Faye a dispărut. De ani buni nu mai eram fericiţi împreună. Ar fi trebuit să o lăsăm baltă demult, dar copiii erau încă mici, ştiţi cum e

— Credeţi că Faye a fugit de capul ei? întrebă Jameson.

— Da, asta cred că s-a întâmplat. De aceea nici nu am insistat să se facă o anchetă. După o săptămână am sunat la poliţie să raportez dispariţia, dar trăiam cu ideea că se va întoarce acasă când va fi pregătită, spuse Harry frecându-şi ochiul drept. De mult nu mai era fericită cu mine. Am încercat să am eu grijă de copii şi să stăm mai mult de vorbă, dar

Rămase tăcut, mâinile îi căzură pe lângă corp. Privea când la unul, când la celălalt.

— Nu cred că se simţea bine în postura de mamă. Nu mă înţelegeţi greşit, îşi iubea copiii, dar toate responsabilităţile pe care le avea şi faptul că

muncea zi-lumină o făceau să se simtă nu ştiu cum să zic — Frustrată? sugeră Jameson.

— Mai mult decât atât. Era mai mult de atât un soi de Oftă, ridicându-şi privirea în tavan:

— Prea bine, o să spun. Devenise o persoană rea. Nu-ţi făcea nicio plăcere să te afli prin preajma ei. Era mereu nervoasă şi izbucnea din orice. Orice lucru mărunt o făcea să-i sară ţandăra. Şi, aparent, eu o enervam cel mai tare. Îmi spunea mereu că viaţa ei ar fi mult mai bună fără mine. Făcea să pară că sunt cel mai rău soţ din lume. Ştiu că puştilor le e dor de mama lor, dar cred că distanţa e bună pentru toată lumea.

— Deci Faye s-a schimbat după ce s-au născut copiii, sugeră Bloom.

Harry încuviinţă:

— Înainte să-l avem pe Fred, lui Faye îi plăcea să călătorească şi să încerce lucruri noi. Nu era prototipul contabilului Era o persoană amuzantă, o prezenţă plăcută la toate petrecerile.

Zâmbea, în ciuda tristeţii.

— Înainte era o cu totul altă persoană. Nici nu cred că şi-a dorit vreodată o familie. Eu unul ştiu că îmi doream o familie, dar nu-mi aduc aminte ca ea să-şi fi dorit.

— Crezi că a acceptat să aibă copii ca să te facă pe tine fericit? întrebă Jameson.

Bloom era mereu impresionată de abilitatea lui Jameson de a pune întrebări atât de personale fără să pară nepoliticos sau fără să pară că se bagă unde nu-i fierbe oala. Totul pornea de la tonul vocii pe care-l folosea.

După o pauză scurtă, Harry spuse:

— Chiar sper să nu fi fost cazul. Sper că nu eu am fost motivul principal.

— Încă mai crezi că a plecat de acasă de bunăvoie? îi adresă Bloom o ultimă întrebare.

— Au trecut aproape trei luni. Cam mult, nu credeţi? Nici nu a încercat să afle cum sunt copiii, dacă sunt bine.

...

Faye Graham clocotea de furie. Jucãtorul nou, un idiot cu pseudonimul SRB, intrase în joc abia de trei sãptãmâni ºi ajunsese deja la nivelul 2. Ea se chinuia de aproape douã luni sã avanseze la nivelul 2 ºi din statisticile sãptãmânale ºtia cã, pânã sã-ºi facã apariþia deºteptul de SRB, ea fusese jucãtorul cu cea mai rapidã ascensiune. Acum mãscãriciul ãsta încerca sã-i fure tronul.

Deja se lãsase distrasã. În ianuarie se concentrase obsesiv la joc. Verifica frecvent pagina de internet, analizând statisticile ºi postãrile pe care le fãceau ceilalþi jucãtori despre diversele lor reuºite.

Înainte de fiecare nouã provocare îþi era repartizat un adversar. Dacã reuºeai sã câºtigi, treceai la nivelul urmãtor ºi te luptai cu un adversar mai bine clasat. Cel care pierdea trecea la un nivel inferior ºi îi era atribuit un jucãtor mai slab. Era competiþia în forma ei cea mai purã. ªi jocul nu se oprea niciodatã. Imediat dupã ce terminai o misiune începea alta, ºi odatã cu noua misiune, ºi teama cã vei fi depãºit de adversar. Jocul nu-þi lãsa timp de nimic altceva. Faye nu se mai simþise atât de vie de foarte mult timp.

Greºeala ei fusese sã-l aleagã pe idiotul de bãrbatu-sãu ca þintã pentru ultima misiune. Se distrase pe cinste anulându-i comenzile de la furnizori, sunându-i clienþii ºi spunându-le cã a fost pus sub cercetare pentru acuzaþia de comportament neadecvat ºi rãspândind zvonuri pe forumurile de specialitate. Trebuia sã fi fãcut asta demult, din vremurile în care stãtea acasã cu copiii, plictisindu-se de moarte, când ar fi putut sã se distreze puþin pe seama lui.

Dar mersese prea departe. Îl ura cu patos ºi se lãsase atât de absorbitã de urã, încât fusese distrasã de la joc. Era doar vina lui Harry. El o distrusese cu mult înainte ca ea sã-l distrugã. Îi distrusese corpul convingând-o sã aibã copii ºi apoi îi distrusese cariera, încurajând-o sã stea acasã sã aibã grijã de copii. Crezuse cã va duce o viaþã îndestulatã alãturi de el, dar Harry se dovedise a fi plicticos ºi lipsit de ambiþie. ªi cireaºa de pe tort, era ca un ghimpe în coaste. Trebuia sã se asigure cã Harry nu va mai putea sã o distrugã niciodatã.