Dispăruți

46

În tot oraşul South Milford nu existau decât o benzinărie şi două puburi. Bloom parcă Seat-ul închiriat în parcarea benzinăriei, unde mai erau doar alte patru maşini. Benzinăria avea două staţii de alimentare, dar era pustie.

Jameson verifică şi celelalte patru maşini, dar nu era nimeni în ele.

— Şi acum ce facem? întrebă el.

— Să mergem pe strada principală, poate au parcat acolo.

Dar nu găsiră decât şi mai multe maşini abandonate şi străzi pustii. Se întoarseră la benzinărie chiar atunci când o maşină a patrulei de poliţie parca. O femeie îmbrăcată în uniformă coborî de pe locul pasagerului şi se îndreptă spre ei. Se prezentă ca fiind agent Fisher. Le spuse celor doi că două trenuri treceau din oră în oră, la câteva minute unul de altul. Le sugeră ca Bloom împreună cu colegul ei să stea pe peronul din est, în timp ce ea şi James vor merge pe celălalt peron.

— Cine crezi că ar putea sări? întrebă agent Fisher pe când treceau de turnichete spre peronul de vest. Era clar că ea credea că e o pierdere de timp.

Jameson era tentat să folosească o replică veche a celor din Serviciile Secrete, dar în loc de asta spuse:

— O tânără împreună cu mama ei. Mama e instabilă.

— De la dispecerat ni s-a spus că sunteţi psihologul.

— Doamna Bloom este psiholog.

Jameson auzi în depărtare trenul apropriindu-se. Privi în stânga şi îl văzu venind. Dacă ar fi fost în locul celor care vor să facă asta şi s-ar fi gândit că cineva va încerca să îi oprească, s-ar fi ascuns până când trenul ar fi fost suficient de aproape şi apoi ar fi alergat în faţa lor. Îşi îndreptă din nou atenţia spre peron. Acum trenul era din ce în ce mai aproape, venind zgomotos spre gară. Parcarea era liberă. Drumul din spatele lui era liber. Trenul se auzea din ce în ce mai zgomotos, apoi se auzi hornul. Jameson privi în spate. Dumnezeule, repede mai venea! Se îndepărtă de marginea peronului când trenul trecu prin gară. După fiecare vagon urma un curent de aer care venea spre el ciufulindu-i părul pe faţă şi scuturându-i mâneca de la cămaşă.

Se uită după tren cum înainta cu viteză şi în cele din urmă respiră uşurat. Privirea lui o întâlni pe a lui Bloom pe partea cealaltă a şinelor şi pe chipul ei se citea aceeaşi senzaţie de uşurare. Şi apoi, înainte să se poată bucura de aceste sentimente, auzi un al doilea tren venind.

Jameson văzu luminile unui tren accelerat cu destinaţia Hull venind de departe. Se uită din nou în parcare şi spre câmpul care mărginea peronul. Dacă Lana ar fi fost acolo, n-ar fi sărit oare în faţa primului tren? Sau aşteptase să vadă ce aveau de gând să facă ei şi tovarăşii lor poliţişti? Ar fi fost mai logic aşa. Îl văzuse venind pe peron, căutând, pregătit, şi văzuse agenţii de poliţie stând în diferite locuri strategice. Nu putea să oprească o persoană care alerga. Nu se aflau aici să facă pe eroii. Dar Augusta? Dacă încerca să o oprească pe Lana, oare ar fi fost suficient de puternică, sau ar fi fost trasă şi ea pe şine?

Dacă Lana privea şi analiza, era de aşteptat să meargă spre capătul celuilalt peron, cât mai departe de persoana cel mai probabil să intervină. Jameson privi din nou spre trenul care se apropia cu mare viteză de peronul din partea opusă. Singurul mod de a ajunge pe partea cealaltă era să traverseze şinele şi asta ar fi fost stupid. Nu avea niciun motiv întemeiat să creadă că Lana şi Jane erau acolo. Apoi văzu ceva, o umbră în capătul peronului de pe partea cealaltă, exact în locul din care ar fi sărit Lana dacă era în locul lui. Începu să alerge, strigând la Bloom şi la ofiţerul de lângă ea, arătând spre locul în care văzuse ceva. Bloom începu să alerge, dar ofiţerul nu.

Nu poate să oprească decât o persoană, se gândi el.

Trecu pe lângă agent Fisher, strigând:

— Am văzut ceva acolo!

Trenul se apropia din ce în ce mai mult. Putea să vadă emblema albastru cu mov a TransPennine{21} pe primul vagon. Dar era convins că încă avea timp.

Văzu din nou mişcare, o umbră roşie printre copaci. O auzi pe Bloom ţipând, dar nu-şi putea da seama ce zicea. Se uită înspre tren din nou. Era aproape de capătul peronului acum.

— Fă-o, se încurajă el.

Bloom ţipă din nou.

— Stai acolo! Stai acolo! strigă ea.

Nu poate să oprească decât o persoană, repetă el ca o mantră.

Trenul trase semnalul, şi fără ezitare Jameson se lansă peste şine spre peronul pe care era Bloom.

...

Lana Reid mergea încoace şi încolo prin iarba care-i ajungea până la glezne. În ultimul mesaj îi spuseseră că erau pe drum, dar acum se afla în mijlocul pustiului, fără semnal, fără să ştie ce se va întâmpla şi cât timp va trebui să stea acolo. Toate astea pentru că avusese nevoie de ajutorul lui Jane. Îi spuseseră că dacă nu face cum îi spun ei, va fi descalificată, pentru că nu avea voie să primească ajutor de la nimeni. Se uită din nou spre copaci, la siluetele care se profilau în umbră. Nu mai era cale de întoarcere. Trebuia să rămână acolo până la îndeplinirea misiunii. Îi plăcuse să vadă expresia de pe chipul tălâmb a lui Jameson.