Primejdie Si Iubire

20 VANESSA DELGADO

VANESSA

Mă doare că trebuie să îi las pe cei dragi în spate. Nici măcar nu am apucat să îi spun mătușii Rox, că dispar iar pentru nu știu cât timp.

Ajunsă la destinație, la aterizare, o femeie cam de 58 de ani, păr șaten, mică de statură, ochi căprui și încă în formă mă întâmpină cordial de parcă aș fi venit aici cu afaceri.

Violeta Delgado, ființa ce mi-a dat viață, pare o femeie dură și țeapănă, dar odată ce ajungem acasă și ușile ne separă de ochii curioși. Ea mă surprinde cu o îmbrățișare caldă și lacrimile îi curg fără să se deranjeze să le alunge sau să se ferească de soțul ei Juan.

-Nici nu știi cât de fericită sunt că ești în viață. În tot acești ani, am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna. Vizitele la psiholog, anxietatea și depresia mi-au învăluit viața de când te-am pierdut scumpa mea Vanessa.

Nu știu ce să răspund. Nu mă simt confortabil și cu atât mai mult nu am nici un fel de sentimente pentru cei din fața mea. Nu îi cunosc, nu m-au crescut. Asta nu înseamnă că nu le pot acorda o șansă.

-Nu vreau să par nepoliticoasă, dar toată situația asta, e foarte ciudată pentru mine.

Juan vine și pune o mână pe umărul ei, după care mă privește zâmbind.

-Ai tot dreptul. Tot ce se întâmplă acum e nou pentru tine. Ia-ți cât timp ai nevoie ca să te acomodezi. Violeta te va duce într-o cameră de oaspeți sau dacă vrei îți poate arăta casa. Eu mă voi alătura diseară la cină și putem vorbi când ești mai destinsă.

NU pot să cred cât de bine îmi cunoaște stările.

-Aș vrea să mă duc în cameră. Sunt epuizată și aș putea vizita casa mai târziu.

-Atunci hai draga mea.

Mă ia mama mea naturală de după braț și mă conduce spre locul unde îmi voi petrece viitoarele zile. Nu știu cât timp voi sta aici, dar nu plec fără să termin ceea ce mi-am propus.

-Știu dragă că este o perioadă grea acum în viața ta, dar nu mai ești singură. Ne ai pe noi. Poți oricând să te bazezi pe sprijin din partea noastră.

-Mulțumesc, dar pentru asta există Kay și prietenii, în viața mea.

Dă mâhnită din cap, dar nu am de gând să menajez pe nimeni.
.
.
.

Cina decurge într-o atmosferă încordată. Se simte tensiunea în aer.

Juan stă în capul mesei și ne privește pe fiecare. Violeta stă în celălalt  capăt fără să își ridice privirea din farfurie. Aron e vizibil nervos și deranjat de rănile din abdomen dar a refuzat spitalizarea după ce a foat tratat, iar Marco e singurul ce are un zâmbet cât de cât pe buze.

Eu, nu știu cum mă simt. Parcă aș fi o carapace goală. Sunt indiferentă cu tot ce se întâmplă în jur.

-Vanessa, vreau să îmi cer scuze pentru comportamentul meu din casa aceea. Chiar dacă nu ești sora noastră de sânge, tot mă simt jenat. Dacă Juan ar fi binevoit să ne spună când ne-a adoptat că are o fată dispărută sau să ne zică ca tu ești fata lui înainte să te răpim, m-aș fi comportat mult mai bine cu tine. Întotdeauna mi-am dorit o soră și acum când o am o dau în bară.

Ok, asta e ceva nou. Nu mă așteptam și se pare că nici restul, deoarece toți îl privesc uimiți.

-E în regulă Aron. Poate după cină Juan va fi amabil să ne povestească ce s-a întâmplat în urmă cu 21 de ani.

.
.
.

Acum stăm toți în sufragerie și suntem ochi și urechi pentru partea de poveste a lui Juan și Violeta.