— Domnule antrenor! Nu-mi puteți face una ca asta!
Vocea i-a răsunat puternic în tot vestiarul făcându-i pe colegii și prietenii săi să-și întoarcă capetele spre el apoi să răsufle învinși.
— Cum mama dracului să mă trimiteți în Longyearbyen?!
Corpul i s-a cutremurat și a început să tremure datorită nervilor.
— Cum să-mi faceți una ca asta?! A țipat din nou și a lovit puternic vestiarul său. Cum mama dracului?!
— Jeon...
Jeon Jungkook nu obișnuia să se comporte așa și nici să fie atât de nerespectuos dar pentru prima dată se simțea călcat în picioare mai mult decât o făcuse când se accidentase și își văzuse tibia sfâșiindu-i carnea, nu se simțise atât de distrus nici când sângele îmbibase zăpada de sub el și nici când fusese nevoit să suporte pentru patru luni un fier în tibie menit să-i accelereze vindecarea, nici când fusese nevoit să învețe să meargă din nou.
— Cum dracului puteți să-mi faceți așa ceva?!
Vocea i s-a frânt la final, nu era complet vindecat dar își dorea să se întoarcă pe gheață, voia să facă ceea ce îi plăcea, voia să patineze din nou.
— Cum mama dracului? N-am fost acolo când mama a murit și nici când taicămiu a plecat cu toate bunurile! N-am fost acolo, nenorocitule! Am fost în Rusia la olimpiadă! Am fost cu echipa asta și am plâns la mii de kilometri de casă că ai fost un nenorocit care s-a gândit mai întâi de toate la echipă și apoi la ceea ce simt eu! Și-a înfipt mâinile în gulerul său sub privirile lipsite fără vreo dorință de intervenție și l-a privit plin de durere amestecată cu scârbă pe Lyov Sedykh, antrenorul naționalei de patinaj artist a Rusiei, el, Jeon Jungkook era singurul străin din lot, părăsise Coreea la paisprezece ani și participase de atunci la două competiții importante, mondialele unde ieșise pe primul loc și olimpiadă pe locul trei, singurul membru al lotului rusesc care urcase pe podium în ultimii cincisprezece ani, fusese văzut de critici și de către mai marii patinajului ca singura șansă a Rusiei la o medalie de aur și de asemenea o provocare adevărată pentru echipa Coreei, echipa țării sale natale.
— Jungkook, calmează-te, nu-ți face bine. Umărul i-a fost atins de către cel mai bun prieten al său rus, Ivan, l-a privit și a oftat învins, știa că are dreptate, știa că poate exagerase, era conștient că cel puțin doi ani nu avea ce să caute pe gheață, era conștient de prea multe lucruri dar rănit într-o măsură și mai mare. L-a împins pe cel care i-a fost antrenor și a înjurat în coreeană.
— Ar trebui să-ți ceri scuze, bărbatul a vorbit în timp ce își așeza bluza.
— Să mori tu? L-a întrebat fiind la fel de furios. În cazul în care nu ți-ai dat seama sunt un omega care nu și-a găsit încă sufletul pereche, i-a reamintit arătându-i fulgul de nea pe care îl avea de aproximativ doi ani pe încheietura mâinii drepte. Nu-ți pasă, nu? Adică, de ce ți-ar păsa? Jeon a dus zeci de milioane clubului și pentru că numai pot să particip o perioadă mă trimiți în Longyearbyen, bă pe lângă faptul că e la dracu să mă ia în Nord mai e și un orășel în care locuiesc foarte mulți alpha, practic, mă trimiți cu bună știință în gura leului.
— Calmează-te, nu o lua chiar așa. Gândește-te că pentru doi ani poți antrena copiii de acolo care își doresc o carieră în patinaj, o să fi ținut departe de problemele cu taicătu și o să-ți poți pune ordine în gânduri. Dacă privești orașul ăla ca pe cel mai urât lucru care ți se poate întâmpla normal că așa o să ți se pară dar, acolo poți primi îngrijiri medicale bune datorită medicilor aiurvedici care locuiesc acolo și, cine știe, poate îți vei găsi sufletul pereche, știu că te macină mult asta.
