Încă din copilărie auzise că noaptea era un sfeșnic bun, că odată cu lăsarea întunericului și venirea acesteia îți puteai pune ordine în gânduri profitând de liniștea care acapara totul în jur. Putea să-și amintească diminețile de după certurile părinților săi când totul era ca înainte—fără tonuri ridicate, fețe triste, abătute, uși trântite și dormit în camera zi, deși știa că nu era la fel ca înainte, putea să vadă că cei doi se străduiau să pară bine pentru a nu-l necăji inutil dar pentru el noaptea fusese groaznică. Hoseok și Yoongi fuseseră primii care plecaseră și cu el rămăsese Jimin, știa că între el și Taehyung fusese ceva, intuiția unui omega niciodată nu înșela dar se gândise că avea să stea la distanță de el, să-l urască și să-i poarte pică dar din contră, el fusese prima persoana care le ceruseră tuturor să plece și chiar se răstise la Taehyung pentru că nu era momentul să rămână acolo și indiferent de cât de valoros îi era Jungkook ca prieten îi spusese apăsat că nimeni nu-l consideră pe Jungkook mai prețios ca prieten decât o face el—împărtășeau experiențe asemănătoare, erau omega independenți care avuseseră parte de atenția aceluiași alpha în momente diferite a vieții lor dar fix când trebuia.
Dimineața zilei de joi era diferită, reușise să doarmă doar trei ore în aceea noapte ghemuit lângă Jimin, nu-i plăcea căldura corpului său dar fără el alături se simțea singur, încercase toată noaptea să nu-l deranjeze sau să-l trezească cu micile sale suspine datorită durerii care în continuare îl măcina pe interior, dacă asta s-ar fi întâmplat în urmă cu un an sau doi poate că s-ar fi întrebate „De ce eu?" dar acum era matur, în deplinătatea facultăților mintale după cum îi spusese și psihologul la ultima vizită din octombrie—bine, mai mult sau mai puțin—simțea că orice reacție din parte perechii sale, posibil deranjantă avea să-l aducă în pragul turbării, era conștient și mai pornit ca niciodată să țină asta sub control.
A ieșit din dormitor și l-a găsit în bucătărie pe Jimin îmbrăcat cu o bluză de la el care îi era vizibil mai mare, stătea cu spatele la el privind cum fierbea ceaiul din ceainic.
— Cum te mai simți? L-a întrebat fără să-l privească, și-a tras un scaun și s-a așezat.
Era complet îmbrăcat în negru și încercase să ascundă starea de rău pe care o avea cu un strat de machiaj dar oricât încercase cearcănele încă i se vedeau la fel și ochii tulburi sau buzele vineții pe care intenționa să le ascundă sub o mască—se simțea groaznic și chiar dacă Jin îl asigurase că era în regulă să rămână acasă până când avea să-și revină, refuzase, simțea că îngrijorase și dezamăgise pe toată lumea în timp record.
— Mult mai bine decât aseară.
— Mă bucur, a recunoscut, a turnat ceaiul în două căni și i-a zâmbit peste umăr. Chiar nu vrei să rămâi acasă?
Jungkook a negat din cap.
— Sunt bine, Jimin-ah. Serios.
— Să spunem că te cred dar trebuie să-mi promiți că indiferent de ce se va întâmpla o să mă suni pe mine, Tae sau Jin-hyung, bine?
— Bine.
L-a urmărit cum a fost două pastile dintr-o folie pe care scria în norvegiană și i le-a pus în față.
— Or să te ajute cu starea asta proastă pe care o ai.
— Mersi.
— Vreau să mă asigur că ai înțeles: indiferent de la relația pe care ai avut-o în trecut cu Taehyung, nu mă interesează, tu ai fost trecutul său și eu îi sunt prezent și viitor, să fim prieteni, Koko.
— Mulțumesc.
În cei patru ani de relație pe care îi aveau, Hoseok nu fusese atât de supărat și dezamăgit de Yoongi. Toate pozele de pe mobilă pe care le aveau împreună s-au spart la unison în cioburi mai mici și mai mari iar curând, toate obiectele decorative din cameră acopereau podeaua.
