10 BOYS , 1 GIRL

Capitolul 11: Trecut şi Prezent **

-Chloeeeeeeeee! se aude din capătul holului, vocea lui Annie. Grăbește-te, o să întârziem! zice ea și intră în cameră.

-Asta nu s-ar fi întâmplat dacă tu ai învăța să fi punctuală! mă ridic din pat, și îmi iau telefonul de pe noptieră.

-Oh, nu te mai plânge atât! Haide! mă ia de mână și mă trage după ea până la lift.

Eu oftez lung, și îmi aranjez părul în reflexia ușii liftului.

Annie se uită cu o expresie ciudată la mine, iar eu dau din umeri.

-Ești ok? Pari... nu știu, puțin abătută, tristă. S-a întâmplat ceva? mă întreabă îngrijorată punându-mi mâna pe braț.

-Ăm, nu, doar mă gândeam, atâta tot, îi răspund sec iar ea mă întoarce cu fața spre ea.

-La ce anume te gândeai? seriosă mă întreabă.

-La nimic important, Annie! îi răspund chicotind fals.

Ușile liftului se deschid, iar eu ies prima. Până ajung la ușa de la intrare, trebuie să trec de biroul unde lucrează domnul Winchester, îl salut politicos de la revedere și pe el și pe Adrianna, care se află tot acolo. Ies pe ușa casei și mă duc direct la mașina lui Annie și intru fără să o mai aștept. Ea grăbită se urcă la volan, pornește mașina și calcă pe accelerație.

-Hâh, deci ai degând să îmi spui ce e cu tine? insistă ea din nou.

-Ți-am mai spus că nu e nimic cu mine!

-Are legătură cu Dean? întreabă.

-Nu, Annie, nu are! Chiar nu am nimic, vorbesc serios! chicotesc.

-Tu nu mă păcălești pe mine! zice și râde. Spune-mi, e Dean sau Jason?

Rămân tăcută pentru câteva secunde, iar ea îmi așteaptă răspunsul. Îmi pot da seama că e nerăbdătoare să afle de la ticul ei de a lovi volanul cu fiecare deget.

-Amândoi! într-un final spun.

-Îi placi pe amândoi, și nu ști care e mai bun pentru tine! spune dintr-o suflare, iar eu rămân uimită.

-Păi, cam așa ceva! zic cu o voce joasă. Dar de unde știai?

-Pff, Chloe, ești prietena mea cea mai bună, te cunosc mai bine decât crezi tu, și pe lângă toate astea oricine te poate citi ca și pe o carte deschisă, râde la final.

-Ba nu e adevărat! mă revolt.

-Tu continuă să crezi asta!

Amândouă începem să râdem și nu ne oprim până ce nu am ajuns în parcarea școlii. Am ieșit din mașină și ne-am îndreptat spre terenul de fotbal al școlii. O grămadă de părinți, rude și prieteni se îndreptau într-acolo. Norocul nostru că nu am întârziat.
Ne-am așezat amândouă în tribune, făcându-ne comfortabile. Nici nu am realizat că lângă mine erau așezați Nathan cu Hellen. Minunat. Acum trebuie să o aud cum se plânge timp de 90 de minute.

-Iubitule, îmi e sete!

Și a început!

-Du-te și i-ați o apă! îi răspunde Nathan plictisit.

-Dar nu te poți duce tu? ... Te rog! Hellen făcea o față de cățel plouat, dar Nathan a izbucnit în râs.

-Hell, piciorușele tale pot merge și singure până la stand să își cumpere o apă, chicotește el. Meciul e pe cale să înceapă, și nu vreau să ratez nici o secundă.

Hellen pufenște nervoasă, și trece pe lângă noi ca fulgerul mergând spre standul cu mâncare.

-Puteai să îi spui să ne aducă și nouă ceva dulce, și poate și o cola, spune Annie, iar Nathan chicotește.