Doctorul

6

       Auzi bătaia în ușă, dar nu se obosi nici măcar să răspundă, darămite să se ridice din fotoliul în care se tolăni după ce doctorul plecase.
     După ce terminase de mâncat, pentru că o făcuse doar el, celălalt învârtind între degete piciorul paharului în care își turnase vin, din care nu luase nici măcar o gură, rămânând cu privirea ațintită asupra lui.
    După ce acesta plecă, iar masă fusese strânsă, apucase sticla de tărie nici măcar neobosindu-se să mai pună în pahar, și cu ea în mână, se proptise în dreptul unei din ferestre ce era în continuare deschisă, inspirând aerul amurgului ce începea să își facă apariția, îmbrăcând cerul într-un spectacol de culori.
     În gânduri îi reveni o imagine a lui Jastin , călare pe un armăsar negru galopând spre un asemenea asfințit, el urmându-l în de-aproape.
      Închise ochii alungând cu o dușcă zdravănă de tărie năluca ce îi invadase gândul. Întoarse spatele spectacolului înserări și se tolănise în fotoliu în care era acum, după ce trase cu furie draperia grea.

     Ușa se deschise încet în cameră făcându-și apariția Marchiza.

      -Darius?  Își chemă fratele încercând să îl zărească în camera plină de umbre. De ce nu aprinzi o lumânare? Întrebă încercând să repereze sfeșnicul de pe masă.   Când îl găsi aprinse cele trei lumânări arse pe jumătate, după care făcu un pas spre el.
      De când ajunsese aici, mai intrase în camera lui, doar că să constate că își dormea somnul beției. Reușise într-un final să îl trezească, doar pentru a-l auzi cerându-i și mai mult alcool.

      -Nu ai plecat?  O apostrofă privind în sus spre chipul ei.
     De mică avusese trăsături frumose, iar  acum când era o femeie în toată firea, era parcă și mai frumoasă. Dacă el moștenise chipul și pletele mamei lor, ea le moștenise pe a tatălui, având  culoarea irișilor de un ciocolatiu închis, iar părul aproape de aceeași culoare cu reflexe de roșcat.
Pielea îi era albă, fără nici o imperfecțiune fapt ce îi făcea buzele rozalii să se evidențieze  completând aspectul perfect al chipului. Din această cauză își găsise cu ușurință soț, chiar din anul debutului în societate, făcându-și părinți mândri. Pe atunci tatăl lor trăind încă.

       El pe de altă parte fiind băiat, nu era imperios necesar să se căsătorească prea devreme. Eticheta și rigorile societăți fiind permisive cu partea masculină a familiilor. Titlul nobiliar și averea făcându-l pe fiecare în parte să fie oricât de pretențios ar fi avut chef în alegerea unei soții.
    El avea douăzeci și opt de ani, iar de când murise tatăl lor, din cauza unei probleme ale inimi, moștenise averea și întreaga responsabilitatea ce venea o dată cu aceasta și cu titlul. Nu se simțise niciodată împovărat pentru că fusese pregătit încă de la naștere pentru această responsabilitate, doar că aceasta venise prea devreme.

     -Am să o fac peste câteva zile. Spuse făcând trei pași până ajunse în fața lui. Te rog Darius, acceptă ajutorul doctorului.

      -V-am lăsat să mă cărați pe la toți doctori la care ați vrut, fără să spun nimic. Acum a venit timpul să mă lăsați în pace. O admonestă, după care ridică sticla la buze.

     -Vrem să te ajutăm. Spuse refrrindu-se la ea și mama lor.

     -O să mă ajut singur când o să cred de cuviință. Până atunci v-aș fi recunoscător să nu vă mai băgați în viața mea.

     -Ești capul acestei familii, iar acest fapt îți aduce responsabilități. Știi că mama nu se poate ocupa singură.

     -Sunt sigur că soțul tău face o treabă bună în administrarea averi.

     -Da face. Dar acest fapt nu poate continua. Delegarea sarcini pentru o anumită perioadă este în regulă, dar nu poți face acest lucru pentru tot deauna.

      -Ți-am spus că o să îmi revin. Singur. Fără ajutorul unui doctor de țară, care mă îndoiesc sincer că are prea multă școală. Așa că nu te mai lăsa influențată de toți șarlatani.

     -Săteni îl apreciază foarte mult, și în plus nu a vrut nici un fel de plată pentru a te ajuta. Singura lui dorință a fost ca bani să fie folosiți pentru nevoile copiilor de pe moșie. Îl înștință, chiar și ea fiind uimită de această cerință.

      Își aduse aminte că același lucru îl spusese și doctorul, fără a menționa această cerere. Poate era un altruist, dar tot nu avea încredere în capacitatea lui de a gestiona problema lui, pentru că aceasta izvora din durere. Durere înecată în binemeritata alinare adusă doar de cantitatea de alcool consumată. Durere ce nu o putea destăinui nimănui.

     -Mama nu a vrut să vină pentru că vederea ta în această stare, iar face rău. Știi cât de mult te iubește.

     -Mă iubește, dar nu îmi poate înțelege durerea.

     -Ba te înțelege foarte bine. Chiar și eu te înțeleg. Ea prin pierderea soțului iar eu pe cea  tatălui. El fiind familia noastră, nu ca Jastin, care ți-a fost doar prieten. Foarte bun, cei drept dar tot prieten rămâne.

       Când îi auzi cuvintele care marginaliza însemnătatea acestuia în viață lui, aproape sări din fotoliu. Aruncă cu furie sticla băută pe jumătate în șemineul gol, făcând-o pe femeie să tresară și sa se dea cu un pas în spate. Își încleștă degetele pe poalele rochiei privindu-l cu ochij mari. Niciodată până acum nu îi văzuse această furie, fapt ce o făcu să se înfioare.

      -Nu știți absolut nimic, așa că abțineti-vă de la a comenta ceva despre el.

      -Toți îți înțelegem durerea dar...

     -Nimeni nu poate înțelege nimic. Spuse întrerupând-o.  Jastin a fost prietenul meu, fratele meu, chiar mai mult de cât ve-ți fi voi vreodată.