Doctorul

18

       Ridică încet pleoapele iar primul gând conștient îl făcu să rămână nemișcat încercând să își dea seama dacă durerea mai persista încă. Cum nu mai simți nimic încercă să se întoarcă pe o parte, dar privirea ațintită asupra  bărbatului ce moțăia pe un scaun lângă pat, îl făcu să uite și să mai respire de teamă să nu îl trezească.
     Rămase privindu-l apreciativ  iar tremurul ce îl simți în suflet la vederea lui, îi dădu o stare de bună dispoziție. În acel moment nu vroia să analizeze ce duse la acest simțământ, nu vroia de cât să îl privească în voie.
     Stătea cu capul sprijinit în mâna  dreaptă iar cealaltă i se odihnea  relaxată pe abdomen, aproape de cureaua pantalonilor maro. Vesta trasă peste cămașa descheiată  la trei nasturi era și ea descheiată atârnându-i de o parte și de a alta a coastelor.
     Ridică privirea spre chipul ce începuse să îi bântuie gândurile, înlocuind celălat chip ce începea să se estompeze, transformàndu-se  într-o amintire dragă și iubită.
      Aceste buze ce le simțise gustul și moliciunea îl atrăgeau cu perfecțiunea lor în vise și speranțe de mai multă interacțiune.
     Atunci îi răspunse apropieri, ba chiar la un moment dat preluase inițiativa întregi interacțiuni, ca după aceea să nege totul. Mersese până într-acolo încât să îl evite, fapt ce îl făcea să spere. Dacă ar fi fost indiferent, nu i-ar fi păsat, dar acțiunea lui izvora din teamă și neânțelegere.
      În timpul lor oameni  asocia apropierea a doi bărbați ca fiind o boală.  Boală ce se putea trata doar într-un spital de boli mintale. Fiecare așa zis medic experimentând cele mai brutale și malefice tratamente asupra unui om, care nu vroia de cât să își exprime dragostea și sexualitatea exact așa cum simțea. Din această cauză aceste apropieri erau tăinuite  și ferite chiar și de privirile  celor mai apropiate persoane.
    
      -Te-ai trezit? Auzi întrebarea ce îl scoase din gânduri. Te mai doare stomacul? Întrebă doctorul ridicàndu-se în grabă.
      Ochii săi întunecați se fixară asupra lui cercetând critic vre-un semn de durere.

      -Nu mă mai doare, dar mă simt moleșit și lipicios, răspunse realizând cât de frumos era chiar și cu chipul îngrijorat. Sau poate din această cauză i se părea adorabil. Findcă își făcea griji pentru el.

     -Merg să îți aduc un castron cu supă. I-am spus bucătăresei să îți pregătească pentru când ai să te trezești.

     Aprobă urmărindu-l până ieși din cameră. Se simțea privilegiat și răsfățat pentru grija arătată. Se întinse lăsându-se invadat de mulțumire.

      Când celălalt se întoarse cu castronul în mâini, încercă să se ridice, dar un gând ușor pervers îl făcu să geamă sonor.

     -Nu te forța, spuse celălalt așezând castronul pe noptiera de lângă pat. Am să te ajut să te ridici.
    Se aplecă spre el și apucându-l de sub brațe îl ajută să se ridice în șezut, după care îi aranjă două perne la spate pentru a sta comod.
     Darius ridică brațele și îl prinse de umeri agățându-se de el.

     -Îți sunt recunoscător că nu mă pui să mai beau chestia aia scârboasă, rosti înfiorându-se.

     -Nu te mai pun să o bei pentru că nu mai ai dureri, așa că acum trebuie să mănânci niște supă. Luă castronul și il puse în poală, după care se așeză si el pe scaunul unde ațipise cu câteva minute în urmă.

      Darius băgă lingura în castron, dar când să o ridice pentru a mânca, simți că îi tremură mâna așa că o lăsă să cadă înapoi. Nu era chiar un tremurat adevărat, dar...

     -O să îți dau eu să mănânci, îl auzi pe doctor ridicàndu-se, pentru a se așeza pe pat lângă el.

     -Simt că îmi tremură mâinile și...mă simt...șopti  cu voce joasă.
     Se simțea într-adevăr un pic amețit dar nu într-atât încât să nu mănânce singur, dar își asumă rolul de neputincios.