Doctorul

21

       -Ce s-a întâmplat acum între noi nu o să se mai repete. Spuse Mathias.

    -Nu ți-a plăcut? Întrebă celălalt privind spre el. Dacă spunea nu, sigur mințea.

       -Nu este vorba de asta, dar astfel de relații sunt interzise. Rosti după o clipă de gândire.

      -Sugerezi să ne lăsăm conduși de mulțime și de gândurile lor optuze, sau să trăim după dorința și sufletul nostru?

       -Tu așa ai trăit? Întrebă întorcând la rândul lui capul spre el, pentru ai putea privi chipul.

      -Da. Rosti Darius confirmându-i întrebările ce I se tot învârteau în gânduri, de când începuse să se dea la el. Iar confirmarea veni chiar în timpul interacțiuni lor intime.  Da, el era iubitul meu, din această cauză toți nu înțelegeau cum pot suferi atât de mult după un prieten. Iubitul meu de patru ani.
     Rosti cu durere, articulând fiece cuvânt în parte.

      -Cum...cum ați fost atâta timp împreună, fără să își dea cineva seama? Întrebă cu voce joasă privindu-l cu neâncredere.

      -Se poate dacă îți dorești acest lucru. Se poate dacă îți iubești partenerul cu tot sufletul

      -Iubire, rosti privind din nou priveliștea din fața lui. Ședeau amândoi jos rezemați de trunchiul copacului. La noi nu este vorba de iubire.

      -Dacă nu ai fi ținut la mine, nu ai fi fost de acord să fim intimi. Îl contrazise.

      -Chesti asta dintre noi, este curiozitate, este...doar...curiozitate. Vroia să spună că este nebunie totală, dar tăcu. O mai spuse de câteva ori și în trecut, fără a se putea opri din a continua să fie aproape de el.

      -După părerea ta, cum ar trebui să procedăm în continuare? Ne evităm?

     -Eu trăiesc printre acești oameni, iar tu oricum vei pleca la un moment dat. Acum că ești bine, trebuie să te întorci la familia și îndatoririle tale. Putem fi doar prieteni.

      -Va trebui să o fac. Recunoscu. Dar nu este un capăt de țară, findcă poți veni cu mine. În oraș mă refer. Continuă văzându-i privirea surprinsă.

     -Nu am să mă mai întorc niciodată acolo. Îl auzi șoptind. Viața mea, este aici, în satul acesta.
    Exact așa era de trei ani de când ajunse aici, și exact așa își dorea să rămână.

     -Dacă ești atât de categoric, înseamnă că sa întâmplat  ceva acolo, care te împiedică să te întorci. Ceva care îți îndurerează sufletul. Concluzionă Darius.

     Mathias rămase tăcut privind peisajul. Darius avea dreptate, dar nu ținea neapărat să se confeseze.  Știa că nu procedează corect, prin prizma faptului că el  recunoscuse relația cu prietenul lui, dar...rostirea cuvintelor îi făcea sufletul să i se umple de durere. Durere  pe care o îngropase în însăși ființa lui.
     Și așa se simțea ca un nemernic pentru că își încălcase promisiunea pe care le-o făcuse în ziua când le pierduse.  Promisiune că nu avea să mai iubescă niciodată, ca acum să simtă din nou acea emoție. Iar asta nici mai mult nici mai puțin de càt pentru un bărbat.
     Nu vroia această trăire, care oricum nu avea să continue.

      -Mai bine am pleca. Rosti ridicàndu-se. Nu apucă să facă un pas că își simți degetele prinse. Rămase pe loc și privi în jos spre el.

     -Ai să îmi povestești cândva? Întrebă, zărind în privirea lui, pentru o fracțiune de secundă, durere, fapt ce îi confirmă o anumită îndoială.

     -Nu sunt o persoană care se destăinuie ușor. Îl înștiință retrăgându-și degetele. Se aplecă luând geanta de care se descotorosise în grabă mai devreme, așezându-i cureaua peste piept, și coborâ cu pași apăsați coama dealului.

     -Nu am să te las să te depărtezi de mine. Strigă Darius privindu-i spatele.
   Se ridică și el în picioare, privind copacul cu un  început de zâmbet.
       Putea celălalt să fugă de el, dar nu putea să fugă de propriile sentimente. Porni și el la vale, hotărât să lupte pentru amândoi. Nici prima dată nu îi fusese ușor, dar măcar acum știa totul despre o astfel de relație. Avea să îl ghideze cu un pic de persuasiune și de ce nu...și un pic de șiretenie.