Doctorul

34

           ÎN ZILELE NOASTE.

       Se gândea intens la examenul ce îl avea a doua zi, așa că nu văzu groapa din asfalt și se trezi aruncat de pe bicicletă, aterizând cu duritate pe partea stângă a corpului. Pentru câteva secunde rămase întins pe asfaltul dur, fără putința de a se mișca,mai mult din cauza sperieturi.

       -Ești bine? Te poți mișca? Întrebă cineva aplecàndu-se spre el.

     Își îndreptă privirea asupra lui, doar că să rămână cu ea suspendată în cei mai întunecați și mai frumoși ochii ce îi fusese dat să îi vadă în toată viața lui de până la 19 ani.

      -Vrei să te ajut să te ridici? 

     Cuvintele îngrijorate îl scoase din transă. Clipi de câteva ori privind în jur. Nu mai era nimeni, doar băiatul ce se lăsase într-un genunchii și îl studia privindu-l îngrijorat. Bicicleta era mai încolo evident cu o roată îndoită iar cealaltă rotindu-se încă.
     Întinse mâna spre celălalt lăsându-se ajutat să se ridice.

    -Ești rănit undeva?

    Auzi din nou întrebarea îngrijorată.

      -Cred  că ruxacul a  atenuat căzătura, așa că...Nu apucă să termine de vorbit, findcă atunci când încercă să se sprijine pe picioare, cel stâng îl făcu să se oprească.
      Celălalt se grăbi să îl susțină, așa că era nevoit să se sprijine de el.

       -Încearcă să nu te sprijini pe piciorul stâng.

    Aprobă printr-o înclinare a capului și se agătă mai bine de ajutorul lui.

     -Poți merge până la marginea gardului să te sprijini de el?

       Își mișcă capul aprobator, după care ajutat de celălalt, începu să sară pe piciorul drept până ajunse în dreptul gardului de care se apucă cu o mână.

      -Te ții bine?

     -Da.

      Băiatul îi dădu drumu după care se lăsă în genunchii și îi ridică cu grijă piciorul ce începuse să se umfle și să doară foarte tare.

      -Am să mă uit să văd cât de grav este. Nu te îngrijora, findcă sunt student la medicină în anul trei. Spuse văzându-i privirea speriată.
    Îi desfăcu șireturile adidasului după care îl scoase ușor. Îmi pare rău, rosti auzindu-i respirația șuierătoare, ridicând privirea spre el. Deja a început să se umfle, așa că trebuie să mergi càt mai urgent la spital.

      -Mulțumesc pentru ajutor. Am să chem un taxi.

      -Nu este nevoie. Mașina mea este la câțiva pași, așa  că am să te duc eu. Îl înștiință oferindu-se cu amabilitate. Trebuie doar să te sprijini de mine până la ea.

      -Am să încerc. Rosti încet încercànd să înghită nodul ce I se puse în gât. Încerca cu toată voința să reziste dureri ce o simțea pulsând în gleznă, fără a lăsa lacrimile să i se prelingă pe obrajii palizi.

      Celălalt îl apucă de mijloc iar el îi cuprinse umerii cu un braț, lipindu-se cu recunoștință de el. Țopăi până la mașina parcată lângă bordură, încercànd să nu fie o povară prea mare pentru băiatul ce îl ajuta. Cu toate că acesta era mai înalt și mai bine construit de cât el.
    Îl ajută să se așeze cât mai confortabil pe scaunul din dreapta, ajutându-l să își dea ruxacul jos de pe umeri, după care îl lăsă pe bancheta din spate. Se îndreptă spre bicicleta răsturnată și o ridică încercànd să o poziționeze cât mai bine în portbagajul mașini. Oricât se străduit, tot trebuia să meargă cu porbagajul  ridicat.
     Se urcă la volan, dar înainte de a învârti cheia în contact se întoarse spre el, zàmbindu-i încurajator.

      -Numele meu este Mathias.

      -Pe mine mă cheamă Darius, rosti rămânând pentru o secundă cu privirile conectate.
    
      Amândoi simțeau că pot avea încredere unul în celălalt. Nici unul neștiind, că întâlnirea lor era predestinată prin promisiunea făcută din dragoste, într-o viață trecută.

               SFÂRȘIT