refuz sa cred ca pot atinge
numai ceea ce se vede,
ca traiesc numai în masura în care se întinde
fibra mea musculară, țesutul meu spongios,
pielea cea acoperită de bube de parcă ar reîntregi
în pașii lor sinuoși și umflați o întreagă galaxie,
brațul cel slab până la os pe care îl întind
spre grădina cerească, cea invers privită,
spre fructele ei care nu sunt ale mele.
revolta noastră este pură, aș putea în clipa aceasta plezni
de entuziasmul care se află între coastele mele
în care m-aș putea înjunghia de o mie de ori.
aș vrea să troznesc dintr-o dată, să îmi inund plămânii
cu lacrimi
să mi se rupă în două osul pelvic, să curgă curcubee,
să mă prefac în lumină nefăcută, lumină necreată, lumină divină,
lumină lumină.
să devin vibrație și fasciculi, să decelez cea mai de presus taină,
paravasisul ființei mele însăși, să mă exonerez de condamnarea friabilei mele cărni apolinice,
să mă resemantizez într-un suflet dintr-a cărui septentrion
să îndepărtez ceața. durerea și emoția care îmi violentează stomacul
să se transforme în praf de stele. ceea ce mă anxietează să se facă vânt.
ceea ce mă terifiază să se facă scrum.
în transepta inimii mele, în peristilul cu ogive
să săvârșim libația cea mai presus, cu voci de neconceput pe cheia fa sau sol sau do.
să te iubesc mai presus de cuvinte.
nu, cuvintele să nu mai fie un instrument al comunicării,
cuvintele să mă limiteze fatal, să ne cunoaștem din priviri și unde,
să recuzăm pământescul, să obsolescentăm ceea ce poate sângera,
să supleez ceea ce nu putem spune datorită circumspecției
cu ceea ce nu se poate spune fiindcă nu se pot concepe cuvintele sale.
să te iubesc fără să îmi oferi nimic,
ca pe copilul cel inocent, iubit numai pentru că există.
nu ca pe o femeie, ci ca pe o sublimă peană,
un mielușel în soarele molatec de la ora trei,
ca pe cea mai pură mărturie
a existenței lui Dumnezeu.
deși sunt numai o targă de carne, o mână de organe
strânse ca într-un balon cu apă,
faptul că trăiesc acum este dovada
existenței tale. e atât de mult tu în inima mea
încât recrudescența iubirii noastre o asemăn
cu cea mai mică și amărâtă păpădie, care,
deși crește între pavaje reci, sub picioarele celor care trec,
ea crește cu toate acestea.
dragostea noastră este inefabilă, suntem parte din ritmul circadian al orânduirii cerești,
respirăm odată cu florile soarelui, când ne sărutăm zboară păsări albe.
aici ne avem locul, așa cum polaris și-l are în ursa mică.
mă anxietează micimea limbajului imaginabil
raportat la profunzimea simțirii interioare. mi se pare abracadabrant și lapidar cuvântul.
filogenetic, semăn mai mult cu tine decât cu mine.
19 decembrie 2023
