în zadar umblu cu o sită
prin fluviul divin care îmi curge
din piept.
atrofiate, sinapsele mele cedează,
lumea veche are pe ea
urmele ghearelor mele.
în zadar încerc să mă prind
cu o căniță de lut,
în zadar mi-am ferit gheața sufletească
a atâtor ani de tulburare
de la a se sparge,
fără să știu de ce o îmbrățișez
atât de pătimaș și de convins.
deși sunt ireparabil trist
acum știu că eu
sunt mult mai mult
decât poate cuprinde acea cană.
spărgându-mă, sfărâmând,
am simțit devenirea îngerească,
am simțit pentru prima dată cereasca libertate.
sunt oceanul, nu gura de apă,
de aceea n-am încăput,
iar acum, după atâta vreme,
găsesc forța să-mi smulg dintre coaste
săgețile aruncate în mine
pentru că nu m-am putut încadra
în pahar, în temniță, purgatoriu.
o, de ce oare, de ce, călăilor,
voi, îngrozitori Oloferni și groaznici Polifemi,
m-ați prefăcut în porc, atâta vreme,
ca să nu pot să-mi ridic capul?
iată, o, Doamne, cerul
pe care nu l-am putut privi tot acest timp!
Sanctus, Sanctus, Sanctus,
lumină nemărginită. cu ce ecou se sparg
valurile, unul de celălalt,
cât de proaspăt este aerul
care mă mângâie la malurile vidurilor și cât de moale
iarba care îmi atinge urechile acum.
acum că văd lumina,
acum că mi-am suflat mucii din suflet,
acum că văd și nu mai sunt orb,
acum că văd...
șaptișpe ani să mai am odată
și m-aș lua în brațe, plângând.
nu-mi poate fi rușine că am simțit tristețea
atât de ascuțit.
nu o vreau aproape de mine
însă îi adun cântecele;
nu ca să o înlătur
ci ca să o amplific.
24 decembrie 2023
