Controlând emoții

10. O zi aproape obișnuită

6 noiembrie - JOI 

De la acea seară groaznică în care viața îi demonstră din nou lui Lorrelay că e destinată să fie singură și neînțeleasă, totul o luase de la capăt. Viața ei devenise la fel de monotonă ca înainte. Mergea la școală, învăța, se străduia să ia note mari, o suporta pe mama ei și pe noul chiriaș dar de fiecare dată îl căuta pe Christopher cu privirea. La ce s-ar fi așteptat oricum? Ca ea și el să fie prieteni? Christopher nici nu părea genul care să stea în preajma unei persoane prea timide. 

 Ca în orice altă zi, se trezise la ora 6:55 și se pregăti pentru școală. În bucătărie o aștepta mama ei împreună cu Daniel. 

 -Bună dimineața! spuse ea încercând să pară veselă. Nu ar fi căzut bine dacă s-ar fi purtat ca o mumie în preajma lui Daniel pentru că iar ar fi început cu sfaturile lui de psiholog. 

 -Bună dimineața! răspunse mama sa și Daniel în același timp. Aceștia păreau fericiți, prea fericiți pentru o dimineață atât de urâtă. Desigur, asta ar fi fost normal deoarece ei n-au școală. 

-Mamă, astăzi cred că rămân la bibliotecă după școală, o înștiință Lorrelay pe femeie care era mai mult ocupată să citească ziarul. 

 -Okay, spuse ea, încă fiind cu ochii ațintiți în ziar. 

Timp de câteva minute nimeni nu spuse nimic. Fiecare era ocupat cu ceva, Lorrelay își mânca liniștită cerealele cu lapte, Daniel își făcea o a doua cafea iar mama lui Lorrelay încă era atentă la un anunț din ziar. 

-Lorrelay, cum e la școală? întrebă Daniel așezându-se la masă cu ceașca fierbinte de cafea. 

-Totul e bine. 

 -Ai prieteni cu care să stai? 

 Imediat ce auzi întrebarea, femeia își ridică privirea din ziar și o privi cu interes pe fiica ei care părea să își uite cuvintele. 

-Ahm...Da...Am câțiva, spuse ea ridicându-se de la masă pentru a pune bolul gol în chiuvetă. 

Daniel râse încet, dând dezaprobator din cap. 

-Ce? întrebă femeia lăsând ziarul de-o parte. 

-E amuzant să fii psiholog, atâta tot, spuse el, râzând din nou. Femeia doar îl lovise ușor în umăr și începuse să râdă împreună cu el. 

-Ciudatule, spuse ea în timp ce se ridică de la masă. 

 Desigur, toată această scenă a fost observată de Lorrelay care încerca să-și dea seama dacă se întâmplă ceva mai mult decât înfricoșător. O lăsă baltă totuși când privi ceasul și fugise repede la ușă, încălțându-se în grabă. 

-Lorrelay, nu îți iei ghiozdanul? întrebă femeia din bucătărie auzindu-se pe fundal râsul ciudat al lui Daniel.

 Înainte ca Lorrelay să apuce să se întoarcă, mama ei era lângă ea, întinzându-i ghiozdanul. 

-Mulțumesc, murmură Lorrelay luând cu reținere ghiozdanul din mâna femeii. 

-Succes la școală! îi spuse aceasta zâmbindu-i înainte să se întoarcă și să intre din nou în bucătărie. 

De câteva săptămâni totul chiar se schimbase, în special de când apăruse acel bărbat în casa lor. Părea că și Lorrelay începe să scape de timiditate. Totuși, nu era sigură dacă asta se întâmplă din cauza lui Daniel. Nu vroia să recunoască dar chiar s-ar simți rău dacă el ar pleca din casa ei. Îi amintea într-un fel de tatăl ei, deși asta părea de-a dreptul ciudat. 

În scurt timp, ajunse la liceu. Clasa a X-a nu era tocmai ușoară dar se descurca. Deși era retrasă iar unii se uitau ca la un marțian spre ea, nu avea note foarte mari pentru a fi numită o tocilară. Dacă ar fi început să se concentreze pe învățat atunci poate ar fi ajuns olimpică însă și-ar fi pierdut timpul degeaba. 

 După câteva ore, când sosise pauza mare, ieșise afară și se așeză pe o bancă. Deschise cartea ei preferată, cea care i-o împrumutase și lui Christopher. O răsfoise pentru prima dată de când o primise înapoi. Până atunci o ținuse departe de ochii ei. 

 -Lorreli, te cheamă doamna Brown! spuse o fată care încerca să-și tragă sufletul pentru că alergase prin toată școala să o caute pe Lorrelay. 

-E Lorrelay..., șopti ea imediat ce fata o luase din nou la fugă. 

 Închise cartea și se ridică fără vreun chef de pe bancă. Nu voia să dea din nou ochii cu profesoara de chimie pentru că i se părea prea înfricoșătoare dar trebuia să o facă pentru binele ei. 

Ajunsă în fața laboratorului de chimie, bătuse de câteva ori la ușă și așteptă. După câteva momente doamna Brown strigă să intre. 

 -Bună ziua, spuse Lorrelay timidă ca deobicei. 

-Bună, Lorrelay! Vreau să te rog ceva. 

-Sigur... 

-Poti să rămâi după ore să mă ajuți cu ceva? Fii sigură că o să-mi aduc aminte de ajutorul tău la următoarea notă. 

Lorrelay rămase pe loc și se gândi. Notele ei la chimie nu erau prea strălucite și poate ar fi ajutat-o un 8 în loc de 7. 

 -Desigur. 

 -Okay, te aștept aici după ultima oră.

 ___________ 

 După ce o ajutase pe doamna Brown timp de o oră cu niște dosare care aveau ca scop ajutarea unor oameni analfabeți (doamna Brown se ocupa și cu asta pe lângă chimie), Lorrelay hotărî se plece acasă. Nu avea niciun chef să meargă la bibliotecă. Se simțea obosită și voia să doarmă pentru tot restul vieții.

 Imediat ce ajunsese acasă, extenuată de la atâta muncă, întră în bucătărie. Ceea ce văzuse o surprinse atât de tare că scăpase și ghiozdanul și cartea ei preferată. Daniel o îmbrățișa drăgăstos, chiar foarte drăgăstos pe mama ei care era toată numai un zâmbet. Păreau mai îndrăgostiți decât doi adolescenți. Daniel se îndepărtă repede de femeie după ce Lorrelay scăpase totul din mână. 

-Lorrelay! spuse mama ei apropiindu-se stânjenită de ea. Nu trebuia să rămâi la bibliotecă? 

-Am ajutat-o pe doamna Brown, șopti fata robotic, privind în gol. 

-Trebuia să mă suni, poate îți pregă... 

-Voi doi sunteți împreună? întrebă Lorrelay întrerupând-o pe mama sa care încerca să se comporte de parcă nimic nu s-a întâmplat vreodată. 

-Da..., a răspuns aceasta împreună cu Daniel după ce au schimbat câteva priviri între ei.