Controlând emoții

8. Numele ei din nou

12 octombrie - vineri

Se privea încruntată în oglindă și se întreba dacă ar trebui să-și taie părul. Ar mai fi plăcut-o Christopher cu părul scurt? Dar stai! De unde până unde Christopher o plăcea?

Nu își putea stăpâni emoțiile deloc. Tot la ce se gândea era următoarea zi, mai rău ca o fată mare ce așteaptă să se mărite a doua zi și să călătorească toată viața ei cu prințul pe calul său alb. Christopher nici măcar nu o plăcea, nu? Doar stabilise o zi în care să-i poată înapoia cartea. Nu era ca și cum ar fi invitat-o la o întâlnire.

El și cu ea nu s-ar fi potrivit deloc. Cine ar fi fost împreună cu o plăcintă care se bâlbâie chiar și atunci când trebuie să răspundă cu „da" sau „nu"? Și în plus, totul ar fi fost prea rapid dacă el începea să o placă. Deși ea... simțea ceva...

Revenindu-și din transă, ieșise din camera ei pentru prima dată în ziua aia. Era ora 16:34 și nu auzise nici măcar un sunet din partea mamei ei. Nici măcar un pahar spart.

-Mamă? întrebă ea pășind în bucătărie dar nici urmă de femeie. Unde naiba...

În momentul acela se auzi ușa de la intrare deschizându-se. Râsetele femeii care se auzeau din hol nu păreau tocmai ceva normal dacă ar fi fost singură, însă era însoțită de cineva.

Cu pași mici, Lorrelay se apropie de hol încercând să își dea seama cu cine era mama sa.

-Crezi că e acasă? întrebă un bărbat cu o voce joasă în timp ce se apropia de locul unde era ascunsă Lorrelay.

-Da. N-a mai ieșit de câteva zile din camera ei. Nu știu ce are.

Se întrebă cine e acel bărbat care întrebase de ea. Tatal ei nu era sigur, i-ar fi cunoscut vocea dintr-o mie.

Încercând să-și controleze inima care părea să îi iasă din piept, Lorrelay se îndreptă spre camera ei. Nu avea de gând să stea de vorbă cu un posibil viitor tată vitreg. Tot ce nu-i mai trebuia în momentul ăla era ca mama ei să se implice într-o relație.

-Lorrelay! o opri mama sa chiar înainte să intre în camera ei cu gândul să nu mai iasă de acolo niciodată.

Se întoarse încet de parcă tocmai avea sa se întâlnească cu dușmanii ei de moarte.

În spatele femeii stătea neclintit un bărbat înalt, mai înalt decât ea, ce o privea indiferent pe Lorrelay.

-Lorrelay, el e Daniel, viitorul nostru chiriaș, spuse femeia cu o față senină de parcă absolut totul era normal și nici un bărbat ce părea scos din peștera n-avea să locuiască cu ele.

-Chi...chiriaș...? Mamă, noi avem... vreau să zic... Avem loc pentru...

Cuprinsă parcă de prea multe emoții de-o dată începuse să se bâlbâie și lăsă ideea să plutească în aer. Îl privise din nou pe bărbatul din spatele mamei ei și îi zâmbi timid.

-Bine atunci, Daniel camera ta e sus. Lorrelay?

Femeia se apropie de ea imediat ce Daniel o luase pe scări pentru a ajunge la camera lui.

-Mâine vreau să stai toată ziua acasă. Eu trebuie să plec de dimineață și nu știu cât voi sta.

-Dar mamă...

-Oricum stai toată ziua în casă și nu vreau ca Daniel să rămână singur, continuă ea, fără să o lase pe Lorrelay sa vorbească.

Mama sa vorbea de parcă Daniel ar fi fost un copil mic ce nu știa să deschidă nici robinetul. Bărbatul acela îi stricase toate planurile.