Controlând emoții

Epilog cadou

Timpul plutea ca o păpădie purtată în vânt, zburând departe, fără cale de întoarcere la momentul descompunerii sferei ireversibile. Reprezenta cheia obișnuinței, a dorințelor care creșteau cu fiecare secundă, minut, ore sau zile. Fără timpul care n-ar fi existat în universul posibilităților absolute, ei n-ar fi aflat ce sunt sentimentele brăzdate de niște emoții care schimbau sensul unui sentiment propriu-zis.

Au trecut patru luni de când au început să se cunoască, să se descopere așa cum nimeni nu a reușit să o facă din pură inițiativă. Nu doar că se cunoșteau unul pe celălalt, dar aflau multe lucruri despre ei înșiși, schimbări care se petreceau în toată ființa lor atunci când îndrăzneau să se privească în ochi.

Cu greu își controlau emoțiile proprii, iar asta se vedea cel mai bine pe chipul lui Lorellay. Adesea se înroșea îngrozitor de tare, obrajii ei fiind atât de aprinși încât Christoper îi stingea cu câte un sărut umed pe fiecare dintre ei. Desigur, asta înrăutățea și mai tare situația, până când băiatul îi lăsa prilejul de a se ascunde în pieptul său, doar că nici el nu era mai liniștit. Fata îi putea auzi bătăile necontrolate ale inimii cu atâta ușurință, fiind sigură că dacă nu ar exista gratiile coastelor în spatele cărora stă captivă inima, i-ar fi evadat de mult timp din piept.

Își petreceau din ce în ce mai mult timpul împreună, plimbându-se în special de a lungul unui râu, Lorellay fiind fascinată de peștișorii care își scoteau gura la suprafața apei pentru câte o secundă, Christopher fiind fascinat mai mult de ea decât orice altă formă de viață din jurul său.

— Lorellay, vrei să stăm pe banca aceea? Am să-ți zic ceva, îi atrăsese băiatul atenția, atingând-o pe umăr pentru a fi sigur că aceasta l-a auzit.

Ea îl privise scurt, aprobând, deși în mintea ei s-a declanșat un adevărat uragan de întrebări îndoielnice.

Se așezaseră pe banca micuță din fața râului, lumina amurgului fiind și ea prezentă pentru a asculta ceea ce Christopher avea de mărturisit. Razele soarelui aproape adormit îi luminau prea frumos chipul fetei, părul său care devenise mai lung, strălucind ca spicele de grâu sub lumina verii aproape apuse.

Zâmbetul pe care băiatul nu și-l putea stăpâni în fața gingășiei ei, îl trăda fără voia sa, masca pe care obișnuia să o poarte înainte, crăpându-se treptat în mii de bucățele ca o piesă din porțelan.

— Ești foarte frumoasă, mărturisise acesta, lăsându-se purtat de valul sentimentelor copleșitoare pe care le simțea atunci când era doar el cu ea.

— Asta e ceea ce voiai să-mi spui? râse scurt Lorellay, abținându-se din răsputeri să nu se înroșească la fel ca în toate celelalte dăți.

— Oh, nu, spuse Christopher jenat, căci știa că pierduse simțul realității.

Își privea emoționat mâinile, neștiind ce Dumnezeu i se întâmplă. Uitase și ceea ce voia să-i mărturisească, tot discursul pe care și-l pregătise cu minuțiozitate înainte, pierzându-se precum rațiunea răpită de copleșeala inocenței pe care ea o emana negreșit.

— Lorellay, îndrăznise din nou să încerce. Sunt sigur de sentimentele tale pentru mine, dar mi-aș dori uneori să mi le poți împărtăși în cuvinte. Vreau să și aud, nu doar să văd.

Își dorea mai mult, iar Lorellay nu-l putea condamna pentru asta. Știa că nu e atât de bună prin cuvinte, că se exprimă chiar și la modul inconștient prin intermediul emoțiilor care îi oferă lui Christopher cea mai bună priveliște către sufletul ei.

— De ce nu ești satisfăcut cu ceea ce îți transmit? întrebase Lorellay cu o urmă de rușine în voce, știind și ea că nu e de ajuns doar o emoție oferită.