Controlând emoții

3. Alte cărţi

25 septembrie

Stătuse mai bine de două ore la bibliotecă dar nu găsise nimic din ce o interesa. Avea nevoie doar de niște informații despre Căderea Constantinopolului pentru un proiect la istorie. Colegii ei probabil terminaseră, informându-se de pe internet, dar ea nu știa să deschidă nici măcar un calculator. Dacă ar fi fost dusă în momentul acela într-o junglă s-ar fi adaptat imediat, însă ce nu știa ea era că deja trăia într-una. Nu era corect. Nu era corect deloc să fie atât de condamnată.

Se plimba printre rafturi privind miile de cărți prăfuite și probabil necitite vreodată. Cine ar fi putut să citească atât? Nici măcar ea care, ce-i drept, stătea enorm de mult în propria ei cameră citind aceeași care de ani de zile. Mama sa îi atrase atenția în legătură cu asta sfătuindu-și fiica într-un mod mai mult sau mai puțin înțeles și coerent. Cu toate astea, se obșnuise cu singurătatea. Tatăl ei probabil călătorea în acel moment prin Europa cu noua lui iubită. Atât de josnic... Îl ura dar nu voia să recunoască asta în fața mamei sale. Avea dreptul. Îi luase fratele mai mic de nouă ani. Spera însă că măcar el este fericit și că el îi poate oferi și fără mama sa o copilărie mai bună cu atat de multe beneficii. De ea uitase oricum.

Prinsă în propriile gânduri se opri imediat atunci când mai avea puțin și făcea contact cu unul dintre rafturile înalte ale bibliotecii. Cărțile de care ea se sprijinise căzuseră jos una căte una. Închise ochii și rămase nemișcată până când nu se mai auzise niciun zgomot. Temătoare, privi in jur. Încă puțin și bibliotecara avea să o dea afară. Se aplecă imediat, încercând să strângă cărțile împrăștiate pe podeaua de lemn.

Atunci când puse o carte pe raft realiză că în tot acel timp cineva o privise. Întoarse capul spre stănga ei și-l zări pe băiatul brunet de acum câteva zile. Sprijinit de o masă, cu mâinile strânse la piept și cu un zâmbet larg, puteai spune că este cel mai neporivit om care ar putea să se afle într-o bibliotecă plină de plicticoși.

-Ai nevoie de ajutor cu alea? întrebă acesta privind amuzat spre cărțile de la picioarele fetei. Ea doar îi urmă privirea și văzându-și din nou papucii juliți aproape că devenise mai roșie decât ei. Cu toate astea, nu răspunse și continuă să așeze cărțile înapoi pe raft. Când termină, privi spre băiatul care rămase la fel.

Respiră adânc și trecu pe lângă el. Își imagină că este doar o statuie.

-Știi, te-aș fi putut ajuta dacă mi-ai fi dat voie, se auzi din nou vocea lui în spatele ei.

-Mă urmărești? îi scăpase fetei întrebarea care mai mult era retorică.

-Nu, pufni băiatul râzând de faptul că ea s-a gândit la așa ceva. Dar, dacă stătea și se gândea mai bine, chiar era o întrebare bună. De ce o urmărea?

Încerca să nu-i dea importanță băiatului ce se ținea după ea precum un scai, dar chiar nu putea. Oricine ar fi observat că mai avea puțin și făcea contact cu podeaua. Inima îi bătea nebunește și poate era doar din simplu fapt că se afla în prezența cuiva necunoscut. Închise doar pentru câteva secunde ochii și se împiedică din nou. Noroc de băiatul care o prinse la timp de braț, readucând-o pe propriile ei picioare, ce-i drept cam stângi.

-Ești foarte neatentă..., spuse băiatul brunet privind-o amuzat. Totuși, mă bucur enorm știind că eu sunt motivul pentru care tu ești așa.

-Nu ești tu motivul, îi spuse fata dându-se doi pași în spate. El îi zâmbea larg și chiar o enerva la culme chestia asta.

-Atunci ce e? N-ai mâncat astăzi?

-Nu te preocupă pe tine asta.

-Ți-ai dat drumul la tupeu? întrebă băiatul cu același ton răutăcios, tipic lui.

-Ce vrei?

El doar râse din nou. Întrebările fetei chiar îl amuzau copios de parcă ar fi fost cine știe ce infractor care o urmărea pentru a-i face rău fizic.

-Cartea ta. Împrumută-mi cartea.

Fata rămase mută de uimire. Întrecuse orice măsură.

-Te... Te aștepți să-ți împrumut cartea... mea?

-Hmmm... Să vedem... M-am oferit să te ajut dar m-ai refuzat şi te-am mai şi salvat de a venit cu nasul de beton. Adică fără mine ai fi rămas inconștientă pe podea din cauza picioarelor tale împiedicate.

Aproape că exploda de furie. Băiatul acela chiar avea un tupeu incredibil de mare. Un alt suflet pierdut în societatea care l-a transformat într-un lucru rău.

-Nu-ți dau cartea mea.

-Îți dau pachetul meu de țigări, spuse el arătându-i pachetul său de țigări neînceput. Zâmbea și mai răutăcios știind că acel pachet a lovit-o în stația de autobuz cu câteva zile în urmă.

-Nu fumez, îi răspunse ea privindu-l dezgustată. N-ar fi fumat niciodată.

-Atunci te învăț. Oh, haide, îți dau orice pe cartea aia. Doar vreau s-o citesc. Nu mănanc foi.

Se gândi dacă să i-o dea sau nu. Ținea prea mult la cartea ei dar nici nu se putea opune cuiva, mai ales lui. Mereu a fost învățată să facă ceea ce alții îi spun. Era sclava societății nemiloase.

-Bine...

Zâmbetul lui se lărgi și mai mult. Făcuse un pas spre ea, dar se răzgândi imediat și se opri.

-O ai la tine? o întrebă băgându-și pachetul de țigări în buzunarul gecii sale de piele.

-Da. Este în rucsacul ..., arătă spre stânga lor unde era o masă liberă cu două scaune, pe unul dintre ele aflându-se un ghiozdan mic și maro.

El doar aprobă din cap și o urmă pe fata care se îndreptă spre masă. Nu-i venea să creadă că o convinse atât de ușor.

Fata scoase cartea din rucsac și i-o întinse ezitând. O mai privi odată înainte ca el să i-o ia din mână.

-Mulțumesc, îi spuse el zâmbind de data aceasta prietenos. Ea doar privi în jos întrebându-se dacă era bine ceea ce a făcut.

-Cu plăcere...

-Bine atunci. Ne mai vedem!

Băiatul se întoarse cu spatele dând să plece dar se opri în următoarea secundă și o privi pe fata inocentă. Se apropie de ea fără vreun avertizment și îi întinse mâna.

-Eu sunt Christopher, apropo.

Fata îl privi cu ochi mari și deși era șocată, dădu mâna cu el.

-Lorrelay.