Controlând emoții

12. Doar priviri - Part I

20 decembrie - SÂMBĂTĂ

O privea indiferent încercând să pară împăcat cu situația în care se aflau amândoi. Îi întinse mână lui Lorrelay pentru a ajuta-o să se ridice şi ezitând, Lorrelay acceptă ajutorul său. Imediat ce și-a dat seama că se uita de prea mult timp la el, își întoarse privirea în altă parte. Obrajii săi erau și mai roșii iar emoțiile o copleșeau cu totul. Uită de tot, de viscolul de afară, de rătăcirea ei, chiar și de plicurile cu budincă pe care nu le mai avea în mână, fiind pierdute pe drum. De-abia se mai ținea pe picioare când Christopher o atinse din nou pe umăr făcând-o să tresară. Îi venea să izbucnească în lacrimi dar de ce, nu știa.

-Ești bine? întrebă Christopher ușor îngrijorat. Trecuseră minute bune de când ea nu scoase niciun sunet și era clar că ceva i se întâmplă.

Lorrelay îl privi cu tot curajul pe care l-a adunat în scurtul timp dar nu făcuse decât să înrăutățească lucrurile. Ochii săi erau inundați în lacrimi din cauza emoțiilor și își dorea mai mult ca niciodată să fi rămas afară unde ar fi înghețat de frig.

-Plângi...? întrebă din nou Christopher fiind vizibil șocat de ceea ce vede în fața ochilor. Dacă ar fi știut de la bun început ce urma să se întâmple ar fi oprit-o înainte să urce în tramvai.

Fata își șterse în grabă primele lacrimi care îi căzuseră pe obraji și trecuse precum un fulger pe lângă Christopher care nu înțelegea ce se întâmplă. Deschise cu greu ușa blocului și o luă la fugă lăsându-l pe băiat în urmă.

-Hei! Lorrelay! strigă el din urmă dar nimeni nu o mai putea opri acum.

Afară era mai rău decât înainte dar nu îi păsa deloc. Nu ar fi rămas în niciun caz cu el într-o scară de bloc, abținându-se cu greu să nu plângă. Prefera mai degrabă să caute pe oricine care ar fi putut să o ducă înapoi în Parcul Mare deși șansele erau mici. Nici măcar singurul nebun de pe lumea asta nu ar fi condus pe viscolul acela.

Când nu mai auzi strigătele disperate ale lui Christopher în spatele ei, se opri încercând să-și dea seama unde ajunse. Își frecă ochii umezi și își șterse obrajii cu mâna. Observă imediat că două persoane se îndreaptă spre ea și fugi către ele, oprindu-le din drum.

-Mă scuzați, știți unde este stația de tramvai? întrebă ea pe bărbatul și femeia care o priveau de parcă ar fi avut în fața lor cea mai mare nebună.

-Tramvai? Tu crezi ca mai circulă cineva pe vremea asta? Ai face bine și ți-ai găsi unde să stai dacă nu ai unde! strigă vizibil iritat bărbatul, trecând mai apoi pe lângă ea, urmat de femeie.

Lorrelay rămase pe loc, privind în gol din nou. Își acoperi fața cu mâinile și se întrebă ce ar trebui să facă. Vântul aproape că o dobora dar continuă să stea în mijlocul drumului fără nicio speranță. Și-o făcuse cu mâna ei lăsându-l pe Christopher care probabil își dorea să o ajute. Mai rău, fugise de el dintr-o prostie. Ar fi trebuit să fie fericită că măcar el o recunoscuse, îi știa numele și nu uitase de ea așa cum credea.

Se simțea al naibii de rău, fiind conștientă cât de fraieră este.

-Lorrelay! se auzi din nou vocea lui Christopher iar fata privi în toate părțile în încercarea de-al găsi.

-Sunt aici! îndrăzni ea să strige, deși nu ar fi avut niciun drept având în vedere că îl abandonase fără să-i spună ceva.

Păși înainte, fără să aibă idee încotro se îndreaptă. Era întuneric iar Christopher nu-i mai striga numele. Singurul motiv care îi venea în minte era că probabil se supărase pe ea sau că n-o auzi și se dăduse bătut. Până la urmă nici măcar un nebun n-ar fi stat pe vremea aia afară.