Controlând emoții

4. Zâmbet

30 septembrie

Privea grădina de pe leagănul din spatele casei. Lângă el era cartea fetei pe care nu a îndrăznit s-o deschidă de când i-o luase din mână. Imediat dupa ce îi spuse numele lui plecă fără să-i spună altceva. A fost de-ajuns doar o subtilă privire.

Simțea un val mare de emoții copleșitoare și dureroase. 

Băgă mâna în buzunarul gecii sale și scoase pachetul de țigări. Îl privi preț de câteva secunde și se gândi. Dar ce rost mai avea în momentul acela să gândească? Rupse folia de de-asupra pachetului și își scoase o țigară. O aprinse imediat și trase un fum. Nu își făcea efectul. Ceea ce nu putea să facă era să-și imagineze că problemele lui erau transformate în țigara din mâna. Înainte așa rezolva totul. 

Nervos și obosit de-a dreptul aruncă țigara fără s-o stingă, luă cartea fetei și se ridică de pe leagăn, ocolind grădina mamei sale care arăta mai rău ca o ruină.

Se întreba constant dacă e bine să înceapă acea carte. Dacă va deveni ca acea fată, un obsedat care citește o singură carte pentru tot restul vieții? Trebuia să i-o înapoieze, mai ales că ea părea atât de nesigură când i-a dat-o. Îi era milă și recunoștea că atunci a fost un mare dobitoc.

Spera din tot sufletul ca mama sa să doarmă și ca tatăl său să fie plecat dar realitatea era prea nedreaptă cu el. În bucătărie, la masa care cândva era pustie, părinții lui priveau pierduți ca niște marionete. Nu spuneau nimic. Mama sa aștepta cu teama ceea ce avea să urmeze.

Atunci când el intră însă în încăpere se oprise imediat în prag. Privirea acidă a tatălui său îi dădea din nou fiori plini de spaima. Trecutul părea să învadeze totul.

—Stai jos, spuse tatăl său coborându-și privirea. Tonul lui era unul aspru.

—Trebuie să văd urgent pe cineva, acum, raspunse băiatul încercând să-și păstreze indiferența în glas dar nu știa deloc să mintă, mai ales în fața tatălui său.

—Mai poate aștepta, Christopher!

—Dar...

—Am spus foarte clar că mai poate aștepta! se răsti tatăl său dând cu pumnul în masă.

Privirea băiatului era una dezgustată dar cu toate astea, se apropie de masă fără să mai comenteze în fața bărbatului extrem de furios.

—Tu, spuse bărbatul arătând cu degetul spre femeia slăbită ce privea îngrozită scena, tu te duci în cameră la tine. Acum.

Nici nu apucase să termine căci femeia se ridică de la masă și părăsise încăperea. Christopher îi luase locul mamei sale astfel că acum stătea față-n față cu tatăl său.

—Unde ai fost zilele astea? întrebă omul cu asprime.

—Nu te interesează.

—Nu mă interesează? râse bărbatul cu ironie înainte să dea din nou cu pumnul în masă. De când se întâmplă toată chestia asta? De când nenorocita de maică-ta este o bețivă în toată regula? Ați făcut pacturi sau ce?

Christopher doar își coborî privirea în pământ stăpânindu-și furia.

—Vreți să mă duceți de nas? Vreți să-mi distrugeți viața amândoi? Vorbește, copile, vorbește! se răsti din nou bărbatul.

—Ți-ai distrus singur viața...

—Acum tu îmi dai lecții de viață?

—Nu eu sau mama te-am pus să pleci de acasă! Tu ai decis asta singur!

—Cum îți permiți...

—Îmi permit, spuse băiatul ridicându-se de la masă, îmi permit deoarece tu ți-ai permis deja prea multe!

—Spune-mi de unde ai tu hainele, cartea și țigările! Nu tot din banii mei, nu? Răspunde-mi!

—Cartea asta..., încercă băiatul să spună însă se opri imediat. Când mă întorc sper să fii plecat de unde ai venit.

Ocoli masa și ieși din casă fără să-i mai spună ceva tatălui său. Era mândru că reușise în sfârșit să-i spună ceea ce se chinuia ani de zile să facă.

Cartea trebuia returnată, așa că se urcase într-un autobuz care ducea spre bibliotecă sperând să o  găsească pe fată acolo, deși practic trecuseră cinci zile de când n-a mai văzut-o. Spera însă că va găsi puterea să-și ceară scuze. Fusese foarte nepoliticos cu ea dar orgoliul său era prea mare ca să recunoască asta. Credea totuși că așa nimeni nu va afla cine este cu adevărat. Se ascundea după o mască foarte bună care putea să-i facă pe ceilalți să-l lase în pace.

Coborî la prima stație fără să conștientizeze că mai sunt două până la bibliotecă. Era un sentiment ciudat pe care nu-l înțelegea deloc.

Se pierduse printre persoanele necunoscute. Era posomorât și arăta diferit cu acea carte în mână. Închise ochii pentru câteva secunde și deschise cartea. O răsfoi și o privi cu mare atenție.  

Se ciocni însă de cineva și aproape că scăpase cartea din mână. Nu degeaba i se spunea  ,,Chris cel neîndemânatic".

—Scuze! spuse repede, privind-o pe femeia de care se accidentase. Avea ochii albaștrii și acea figură a feței foarte cunoscută.

—Știi că nu se citește în timp ce mergi pe stradă, nu? îl tachină femeia zâmbindu-i cald.

Christopher era pierdut și tot ce a reușit să facă a fost doar să dea din cap.

—Mamă!

Amândoi se întoarseră spre fata care strigă. Încărcată cu doua sacoșe pline de alimente aproape mai putea să ajungă în dreptul mamei sale care nu părea să fie prea impresionată de efortul ficei ei.

—Lore, de ce nu mi-ai spus să te ajut cu astea? întrebă femeia mai degrabă în glumă dar fiindcă cineva asista la conversația lor luă o plasă din mâna fetei.

Atunci fata îl observă pe băiatul din fața ei și aproape uitase cum să respire când și-a văzut cartea în mâinile lui. Christopher deschise gura să spună ceva însă fusese oprit de Lorrelay care făcu semn către mama sa.

—Ce? întrebă femeia deranjată de tăcerea fetei.

—Nimic...

—Haide, pierdem autobuzul!

—Sigur... Vin imediat.

Norocul ei era că mama sa nu prea era atentă la detalii și că tot ce o interesa era doar propria persoana. Femeia îi mai aruncă o singură privire lui Christopher iar acesta îi zâmbi. Se făcuse nevăzută prin mulțime cu plasa care îi dăduse mari bătăi de cap lui Lorellay.

Imediat ce au rămas singuri el o apucă de braț conducând-o într-un loc mai retras pentru a nu bloca circulația. O privi în ochii săi albaștrii și zâmbi involuntar.

—Ce este? întrebă fata încercând să pară cât mai calmă deși picioarele îi tremurau din nou ca  gelatina. Nu știa de ce se simțea așa în preajma lui.

—Ahm... Cartea. Am terminat-o, spuse Christopher dezmeticindu-se. Îi întinse cartea.

—Și...? Cum ți s-a părut?

—Super.

—Ești sigur că ai citit-o? îl luă ea peste picior zâmbind pentru prima dată în fața lui.

—Da! Defapt nu...

—Păi atunci ia cartea înapoi. Îți ajunge o săptămână?

—Da, cred ca da.

Lorrelay zâmbi din nou și îi întinse cartea. Acesta o luă timid din mână ei privind-o în continuare în albastrul ochilor ei. Erau mai frumoși decât ai lui.

La fel de tăcută, cu un zâmbet pe buze care trăda orice sentiment, îi făcuse timidă din mână înainte să se întoarcă și să se piardă din nou în mulțime.