Controlând emoții

13. Doar priviri - Part II

Întunericul o speria, așa cum o speriase și atitudinea lui Christopher în acele momente tensionate. Știa că așa se va întâmpla, știa că astfel va reacționa și mai știa că îl va pierde din nou. Era singura persoană care o observase, singura care vorbise cu ea mai mult decât o singură dată. Totul s-a întâmplat atât de repede și atât de greșit încât era greu de crezut că niște sentimente ar putea să încolțească în inima ei.

Lorrelay era așezată la marginea patului, imaginându-și lucruri care o speriau şi îi provocau o stare de nelinişte. Nu cu mult timp în urmă, după ce Christopher o lăsase singură în cameră, lumina se luase iar ea rămăsese singură într-un întuneric înșelător. Încă de când era mică se temea de astfel de situații. Începea să-şi aducă aminte de ceea ce îi spunea tatăl său, că poți păcăli întunericul din a te răpi undeva departe, de unde nu mai poți scăpa, căci până la urmă îl poți păcăli şi tu pe el în egală măsură. Şi-ar fi dorit mai mult decât orice ca în acel moment să fi avut o familie normală, să fi fost îmbibată doar în iubire iar toate acestea sa nu se fi petrecut.

Îi pierdea pe toți, îşi pierduse tatăl, fratele, toate prezențele masculine din viața ei. N-ar fi suportat să-l piardă şi pe Christopher doar pentru ca ea nu-şi putea controla emoțiile.

Şi-a şters lacrimile stupide care se rostogoleau pe obrajii ei înfierbântați şi se ridică din pat aproape tremurând, repetând neîncetat în minte ,,nu mi se va întâmpla nimic". Încerca pentru prima dată să şi le controleze având un motiv atât de important la baza tentativei sale de a reuşi să-şi deschidă sufletul.

Se ridică uşor amețită şi inspiră adănc tot aerul care parcă îi blocau plămănii. Făcuse un pas deşi nu vedea nimic în jurul ei iar întunericul o făcea să se simtă oarbă, neajutorată.
Urechile îi erau înfundate din cauza zgomotului iar viscolul care lovea violent geamurile motelului n-o mai speria.
Mai făcuse un pas şi îşi ridică usor măinile în aer pipăind doar spațiul gol de care se lovea.

Câteva bătăi în uşă au făcut-o să tresară şi deşi în mod normal ar fi înghețat pe loc, se repezi către sursa sunetului reuşind să pună mâna pe clanță imediat. Spera să fie Christopher, spera ca el să se fi întors însă cănd deschise uşa o doamnă draguță şi scundă stătea în prag cu câteva lumânări în mână în timp ce în cealalta era chiar una aprinsă. O privi nevinovată şi îi întinse câteva lumânări asigurând-o că e doar o mică problemă de sistem şi că va reveni curentul cât mai curând. Cine ar fi crezut asta totuşi? Afară se desfăşura al treilea război mondial între vreme şi populație fiind cam greu de crezut că până acum vântul nu doborâse fiecare stâlp de electricitate, rand pe rand, unul câte unul ca într-un joc de domino.

Era pe cale să închidă uşa după ce doamna cu lumânarea disparuse cu tot cu lumina ei care îi mai permitea să creadă că n-a orbit şi ca totul e aşa doar din cauza unei pane de curent. Însă, câțiva paşi care se îndreptau spre uşa ei au făcut-o să nu o închidă de tot. Aştepta ascunsă după aceasta deşi îşi pierduse de mult speranța că baiatul pe care-l aştepta chiar se întorsese din nou la ea. Era sigură de faptul că brunetul ei preferat, Christopher, a plecat şi a lăsat-o singură cu toate lacrimile ei inutile care îi umpleau uneori ochii în cele mai nepotrivite momente.

O lovitură puternică care o împinse din fața uşii a făcut-o să țipe scurt şi era cât pe ce să cadă pe spate dacă nu-şi găsea echilibrul imediat. Privi încremenită la silueta din fața ei dar se liniştise imediat când îi auzi oftatul lui Christopher care închise uşa după ce intrase în cameră. În linişte, aşa cum era obişnuit, se dezbrăcă de geacă şi o puse orbeşte în cuierul pe care îl nimerise cu greu.

S-a întors spre ea însă nu-i acordase mare atenție decât atunci când s-a apropiat destul de fata care aştepta cu inima în gât să-i audă din nou vocea.