Controlând emoții

6. Noapte

8 octombrie

Privea tavanul alb al camerei sale. Ținea la pieptul său cartea lui Lorrelay și părea că a căzut într-o meditație profundă. Christopher niciodată nu a fost genul de persoană depresivă dar gândul că fata cu ochi albaștrii se alătură încetul cu încetul problemelor din sufletul lui era cu adevărat cel mai greu gând. Nu petrecuse mult timp cu ea și tocmai asta își dorea. Părea o persoană interesantă, deși la început n-ar fi dat doi cenți să înceapă o discuție cu o fată precum ea. Era obișnuit ca fetele să vină la el.

Se ridică din pat și luase telefonul de pe noptieră pentru a verifica ora. 19:05. Oftă la gândul că nu a făcut nimic tot weekend-ul ci doar a încercat sa termine cartea.

Se îmbrăcă și ieși din camera lui, îndreptandu-se spre hol când deodată mama sa îi ieși în cale.

-Chrisi..., îi șopti ea numele cu blândețe. Îl privea înduioșător și se apropie ușor de el. Te duci undeva?

Răspunsul lui nu avea să vină pentru că înghețase pe loc atunci când ea îi rosti numele de alint. Ultima dată când au vorbit a fost cu o săptămână în urmă, când a fost externată din spital.

-Christopher, te simți bine? îl întrebă femeia palidă ce continuă să-l privească atât de cald.

-Ahm...Eu trebuie să plec, își reveni el atunci când își dăduse seama că nu mai putea respira.

Trecu pe lângă ea, se încălță repede și ieși din casă. Închise ochii pentru câteva secunde pentru a se liniști. Vorbele doctorului erau singurele care îi veneau în minte în momentul acela.

-Mama ta nu e deloc bine. Ficatul său e aproape distrus. Știi de când are acest viciu?

-Nu...

-Băiete, asta e foarte important! Eu nu pot să îi dau șanse mari. Nu pot. Îmi cer scuze.

-Deci...

-Deci va trebui să o privești cum se prăbușește. Dacă tu ai știut situația ei de la început dar nu ai făcut nimic, atunci e vina ta.

Cuvintele lui erau prea dure dar adevărate. Recunoscu faptul că știa de situația mamei sale aproape de la început, dar nu a spus-o. Era de ajuns să se învinovățească el singur. Altfel spus, dacă mama sa continua să practice acest viciu pe ascuns starea sa bună de sănătate ar fi fost doar un trecut fericit.

Ajunse în Parcul Mare unde doar felinarele de pe alei luminau calea. Se plimba cu mâinile în buzunar și cu privirea ațintită spre pământ. Cerul era senin iar luna avea o culoare ciudată, de un portocaliu foarte deschis.

Se așeză pe o bancă și își aprinse o țigară când deodată se auzi un țipăt în apropiere. Aruncă țigara și fugi imediat spre sursa sunetului. Într-o parte a parcului nu prea luminată o fată era înconjurată de doi câini ce mârâiau. Gluga hanoracului îi acoperea trăsăturile dar se observa cum plânge. Ținea strâns la piept o sacoșă și încercase să facă un pas în față dar unul dintre câini se repezi spre piciorul ei.

-Aruncă orice ai în mână! strigă Christopher către fata necunoscută. Aceasta nu părea să-l audă ci începuse să plângă mai tare.

Enervat de faptul că ea nu reacționează luă o piatră și aruncă în câinele care trăgea de piciorul ei. Acesta scoase un mârâit și se îndepărtă de fata care tremura. Christopher mai aruncă o piatră care îl nimeri fix în cap și fugi urmat de celălalt câine.

Fata se prăbuși la pământ încă ținând sacoșa la piept. Asigurându-se că niciun câine nu are să mai apară din nou, Christopher se apropie de fata ce tremura de frică.