Controlând emoții

7. Întâlnire

10 octombrie

Se plimba singură printre rafturile magazinului și se întreba dacă mama sa ar certa-o pentru cele două pachete de biscuiți, ce-i drept scumpe. Nu știa dacă ar trebui să le pună înapoi sau nu. Își privi coșul aproape gol și se miră cât de scump pot costa doar 4 alimente.

Imediat după ce plătise la casă tot ce cumpărase ieși din magazin, îndreptându-se spre stația de autobuz. Mai avea de așteptat încă 10 minute până ajungea autobuzul care ducea către marginea orașului. Profitând de faptul că timpul trecea greu își scoase telefonul din geacă și privi ecranul aproape spart. În urmă cu o zi, fusese alergată de niște câini și se gândise să le distragă atenția aruncându-și telefonul. Desigur, a fost o idee proastă pentru că în momentul în care fugi să-l recupereze unul dintre câini o prinse de picior. Se speriase atât de tare încât începuse să plângă. Nu s-ar fi gândit niciodată că salvarea sa va fi Christopher. Arăta diferit, foarte diferit. Băiatul răutăcios care i-a furat cartea dispăruse complet. Devenise fix opusul.

Din seara aia se gândea doar la momentul când i-a mângâiat părul. Felul cum îi pronunță numele o făcea să tresară. Nimeni nu a mai fost atât de aproape de ea.

-Domnișoară, nu acesta este autobuzul pe care-l așteptați? o întrebă un domn în vârstă ce o privea nedumerit.

-Oh, da! Mulțumesc! spuse imediat ce văzuse autobuzul chiar în fața ei.

Se urcă imediat și se așeză lângă o doamnă prea pierdută în lectură ca să o poată observa.

Fără să vrea își privi din nou papucii roșii juliți. Îi avea de un an și cam era vremea să își cumpere o încălțăminte nouă. Pachetul pe care ea îl ridicase în seara aceea era de la tatăl său. Nu mai primise ceva de la el de aproape doi ani. Tot ce trimise era un album plin de fotografii cu fratele său și o sumă considerabilă de bani. Nu avea de gând să-i spună mamei sale de pachet deoarece tatăl său îi scrise într-un bilețel să n-o anunțe despre asta. Astfel, toți banii îi aparțineau. Imediat ce se opri autobuzul la a doua stație coborî cu gândul să-și cumpere ceva nou.

Intră într-un magazin de încălțăminte. În preajma oamenilor necunoscuți se simțea nesigură însă una dintre vânzătoare o ajută să-și găsească ceva care să-i placă. După ce plătise ghetele negre pe care le alesese, ieși din magazin la fel de timidă cum intrase. Nu îi venea să creadă cât de repede a rezolvat această problemă.

Deoarece pentru ziua următoare avea teme, se grăbi spre stația de autobuz când deodată un băiat se ciocni de ea și o făcu să-și scape cele două sacoșe.

-Scuze! spuse băiatul destul de timid.

-Nu-i nim...

-La naiba, Eric! strigă cineva care se îndrepta spre ei fugind.

Văzându-l pe cel care vine, Eric, băiatul care dăduse peste Lorrelay, o luă din nou la fugă. Fata nu înțelegea nimic și nici nu acordă prea mare atenție la ce se întâmplă în jurul ei așa că își adunase alimentele care erau împrăștiate la picioarele ei și se pregăti să plece. O mână însă o prinse de braț și aproape dădu nas în nas cu Christopher care o privea zâmbind.

-Christopher..., șopti ea uimită de apariția lui și în ziua aia.

-Hei!

-Ce faci aici? întrebă Lorrelay fără să gândească și se dădu doi pași în spate.

-Vărul meu e pus pe șotii. Scuze pentru ce ți-a făcut.

-Nu-i nimic...

-Tu ce faci? Iar cari sacoșe care atrag cățeii?

-Ahm...nu.

Conversația părea una foarte banală și lipsită de vreo logică iar felul cum el o privea pe Lorrelay era și mai ciudat. Prima dată când s-au întâlnit privirea lui era una răutăcioasă iar acum părea că sunt cei mai prieteni buni.

-Ne putem întâlni vineri sau sâmbătă? Trebuie să îți înapoiez cartea.

-Cartea...?

-Cartea ta. Pe care mi-ai împrumutat-o!

-Cartea! Da!

-Da ce?

-Da, mi-o poți înapoia. Dacă vrei...

Christopher începu să râdă și privi în altă parte. Lorrelay însă nu înțelegea nimic. Nu era deloc bună la discuții.

-Aș putea să o păstrez. Dacă vreau, accentuă el ironic.

În momentul acela  fata își dăduse seama ce gafă scoase pe gură și ar fi vrut să îi toarne cineva o găleată cu apă rece în cap. Era atât de emoționată încât încurca orice cuvânt. ,,Ce idioată sunt...", își spuse ea îndrăznind să-l privească pe Christopher ce aștepta nerăbdător un răspuns din partea ei.

-Sambătă... La ora 17:00..., îi spuse ea aproape șoptit ceea ce-l făcu din nou pe băiat să râdă.

-Va fi cam întuneric. Riști să te împiedici din nou cu picioarele tale stângi.

Afirmația lui o făcuse să se înroșească rău și își aminti de momentele acelea stânjenitoare când se împiedică prima dată la bibliotecă și a doua oară în parc. În ambele situații el a fost acolo s-o prindă.

-Dar e ok! Voi fi acolo să te prind și a treia oară, continuă el de parcă i-ar fi citit gândurile.

În momentul ăla inima fetei aproape se opri și mai că avea să se împiedice  în timp ce doar stătea pe loc.

-Ne vedem sâmbătă, Lorrelay.

O privi serios și trecuse pe lângă ea cu mâinile în buzunar fără să mai adauge ceva. Schimbarea sa bruscă o ameți îndeajuns pe Lorrelay încât să nu mai fie deloc atentă în orele de la școală. Se gândea doar la ziua cea mare ce avea să urmeze curând.