În adâncul nopții, mă scufund în întuneric,
Ca într-o mare vastă, fără fund și fără margini,
Umbrele mă înconjoară ca o pânză de tăcere,
Și simt cum sufletul meu se pierde în adâncuri.
Îmi croiesc drum printre gânduri și amintiri,
Ca un scafandru în căutarea comorii ascunse,
În apele tulburi ale inimii mele îngândurată,
Acolo unde lumina pătrunde timid, dar rar.
În scufundarea mea în întuneric, găsesc tăria,
De a înfrunta fricile și umbrele ce mă asaltează,
Încerc să înțeleg profunzimile sufletului meu,
Și să mă regăsesc în mijlocul haosului interior.
Fiecare pas în adâncurile întunericului mă transformă,
Învățând să accept partea întunecată a ființei mele,
Și sperând că la capătul acestei călătorii interioare,
Voi găsi lumina ce mă va ridica din nou spre suprafață.
Așadar, mă scufund în întuneric cu curaj și încredere,
Căci știu că fiecare experiență adâncă mă definește,
Și că adevărul și eliberarea se ascund în adâncurile noastre,
Așteptând să fie descoperite în liniștea abisurilor sufletului.
