În întunericul neexistent, lumina dansează,
Ca un vis de aur pe cerul senin,
Umbrele se risipesc în raze strălucitoare,
Și sufletul e liber să zboare în nestematele nopții.
Aici, noaptea devine o simfonie de lumini,
Fără adăpost pentru umbrele adânci,
O oglindă a purității și a clarității,
În care totul strălucește într-o armonie fără cusur.
În întunericul neexistent, gândurile devin cristaline,
Ca stelele ce luminează calea către eternitate,
Fără temeri sau îndoieli, ci doar cu încredere,
Căci aici nu există loc pentru neliniști sau întuneric.
Sufletul meu se înalță în acest cer al luminii pure,
Respirând aerul rar al perfecțiunii,
Simțind că este acasă în mijlocul acestei seninătăți,
Cu inima deschisă către misterul și frumusețea lumii.
În întunericul neexistent, găsesc o tihnă adâncă,
O liniște care mă leagă de esența universului,
Și în fiecare clipă, descopăr că lumina interioară strălucește,
În întregimea și splendoarea sa, în această stare de ființă.
