În grădina amintirilor noastre,
Războiul a izbucnit tăcut,
Ca o umbră ce se strecoară
Prin sufletele noastre frământate.
Nu tunetele și zgomotul armei,
Ci liniștea grea dintre noi,
Ne-a despărțit treptat,
Ca niște continente în derivă.
În ochii tăi se ascundea un front,
În cuvintele mele, un asediu,
Și-n inimile noastre,
Un război de uzură nevăzut.
Încercam să fim eroi ai păcii,
Dar tăcerea era arma noastră,
Ne zdrobea speranțele,
Precum zidurile unui castel bântuit.
În războiul acesta tacit,
Ne pierdeam identitatea,
Deveneam străini pe teritoriul
Pe care-l numeam cândva „acasă".
Nu știam cum să ne împăcăm,
Cum să aducem pacea în noi,
Cândv-a fost o iubire fierbinte,
Acum un teritoriu înghețat.
Războiul s-a sfârșit într-o zi,
Nu prin semnarea vreunei pace formale,
Ci printr-o înțelegere tacită
De a pune jos armele noastre interioare.
Acum stăm față în față,
Încercând să reconstruim ce-a fost,
Cu speranța că liniștea dintre noi
Va fi mai puternică decât orice război tacut.
