În inocența lumii mele, am fost copilul naiv,
Îmbrăcat în haina pură a nevinovăției,
Privind lumea ca pe un basm nesfârșit,
Cu ochii plini de întrebări și curiozitate.
Am alergat pe cărări luminate de iluzii,
Crezând că fiecare zâmbet ascunde un sfârșit fericit,
Încrezător că toți oamenii sunt la fel de buni,
Și că dragostea este singura putere ce contează.
M-am culcat noaptea sub acoperișul stelelor,
Visând la lumi fantastice și personaje magice,
Căutând în fiecare răsărit de soare promisiunea unei zile perfecte,
În care toate dorințele se împlinesc într-o clipă.
Dar timpul, cu mâna sa nevăzută, m-a trezit treptat,
Și iluziile au fost risipite de vântul aspru al realității,
Am învățat că umbrele se ascund chiar și în lumina cea mai strălucitoare,
Și că inimile pot fi mai reci decât iarna cea mai grea.
Astăzi, păstrez în mine amintirea acelei naivități,
Ca pe o comoară adânc înrădăcinată în sufletul meu,
Ea mă învață să nu uit niciodată puterea speranței,
Și să găsesc frumusețe într-o lume adesea crudă și rece.
Așadar, să rămânem puțin naivi, dar cu înțelepciune în privire,
Pentru că uneori naivitatea este un dar prețios,
Ce ne aduce bucurii simple și clipe de fericire autentică,
Într-o lume care, din când în când, are nevoie de magie.
