Phoenix

Ți-ai revenit

-Sol! Sol! Oprește-te!

Încerc să ajung la ea, dar orice ar fi în jurul ei mă împiedică, puterea mea nu mă ajută să trec.

-Fă ceva, trebuie să o ajutăm!

Spune Alaric.

-Soool!

Cad in genunchi, cand in piept mi se instalează cea mai mare durere pe care am simțit-o în viața mea, e durerea unei pierderi.

-Nuuuu! Perechea mea!

Urlu atât de tare încât nici nu știu dacă sunt eu sau animalul din mine, întrucât agonia a pus stăpânire pe mine, animalul meu preia controlul corpului meu,  izbindu-se de zidul de protecție din jurul ei, din nou și din nou. Vreau să ajung la ea. Când reușesc să văd prin animalul din mine, în acel moment capul lui Sol se lasă în jos.

Din nou mă arunc spre zid cu toată forța mea, durerea din mine, furia, neputința mă fac să devin sălbatic, să nu mai am control asupra minți mele, în cap e doar  vocea  lui Sol, strigând după ajutor, din momentul în care am auzit-o, am căutat-o neîncetat.

E vina mea, trebuia să o găsesc mai repede!

-Sol!

Spun, dar nu e vocea mea, flăcările au acaparat-o și corpul ei nu se mai vede.

-Nenorocito!

Cu mâinile pe scut, aud glasul cuiva, când mă întorc îl văd pe cel care a adus-o aici, fără să îmi pese de ce se întâmplă ma avânt spre el și îl prind de gât, sfârtecând-ul în două. Nervi nu mi potolesc deloc, mă înfig în următorul care îl văd în fața mea, nu îmi pasă cine sunt, cine au fost, sau cum au ajuns aici, dar răzbunarea mea nu are limite.

Ghearele îmi sunt pline de sânge, corpul mi-l simt acoperit de sânge, vreau răzbunare, vreau să distrug totul.

-Hadeon!

Îl aud strigând pe Alaric , când mă întorc îl văd încercând să oprească focul, barieră sa rup.

O iau la fugă spre foc, care încă e puternic, câțiva din haita mea se pun în fața mea, dar îi dau la o parte, indiferent de ce se întâmplă voi intra după ea.

-Dacă se mai pune unul în fața mea, îl omor!

Urlu la iei și toți se dau cu capurile plecate, când îmi eliberează calea în fața mea nu mai văd decât un maldăr de cenușă.

Mă pun în genunchi, chinul și tortura pe care o simt acuma, nu pot fi descrise. Un zbucium puternic de durere, începe să devină din ce în ce mai tare în mine, animalul ultra și el.

Îmi pun mâinile roșii de sânge deasupra cenușie, iar lacrimile încep să îmi curgă , fiecare strop fiind absorbit de cenușă.

-Iartă-mă!

Îmi șoptesc mie însumi, am greșit atât de tare, e vina mea, totul e din vina mea.

Tot ce simțeam până acuma, agonia din mine se potolește, încetul cu încetul. Sunt confuz de ce se întâmplă, ar trebui să fiu îndurerat, să mă simt distrus, perechea mea e cenușă.

Iau mâinile din cenușă când simt o mișcare slabă, e imposibil, așa ceva nu există.

Dar în mine se instalează, nevoia de a o proteja, din grămadă răsare un cap de pasăre, roșiatică.

-Ce e.... e, nu există, nu mai există așa ceva!

Îl aud pe Alaric în spatele meu, dar nu mă întorc, nu îmi pot lua ochii de la puiul micuț în capul meu răsune o voce care îmi spune ca ea e.