Ești a mea, Gisselle!

Cap 3 - Gisselle

Asistenta care se ocupa de obicei de mama mea mă întâmpină cu căldură când intru în camera ei de spital.

- La mulţi ani, draga mea. Mi-aş fi dorit să nu trebuiască să te sunăm în seara asta. Meriți să te comporți ca la vârsta ta din când în când, dar ştii cum este doctorul Johnson.

- Mulțumesc, June, spun, încercând cât pot de bine să îi zâmbesc în timp ce mă aşez lângă mama mea.

Dr. Johnson nu crede că o ține pe mama mea aici când ar putea folosi patul ei pentru un pacient pe care ar putea să-l salveze, dar nici pe mine nu mă poate refuza. Nu atât timp cât mai pot plăti facturile.

Opt ani. Mama mea este în comă de opt ani, iar eu sunt singura care încă mai crede că se va trezi într-o zi. Nu mă pot abține să nu simt că e o cursă contra cronometru. A devenit o chestiune de ce se va termina mai întâi, dacă banii care o țin în viață sau sănătatea mamei mele.

Doctorul intră în cameră şi îmi face semn cu capul. Nu cred că l-am văzut vreodată zâmbind.

- Dr. Johnson, spun, dând şi eu din cap.

- Am nişte veşti dificile de împărtăşit cu dumneavoastră, spune el, cu o expresie gravă pe față. Închid ochii, nedorind să o aud. Orice ar fi, nu poate fi de bine.

- Mama ta are o infecție. Este din ce în ce mai greu să împiedic starea ei să se deterioreze. Există şi multe costuri asociate cu infecțiile continue.

Dau din cap, ştiind ce urmează să spună.

- Înţeleg, domnule doctor. Dar nu sunt dispusă să renunţ la mama mea. Încă mai cred că se va trezi. Voi plăti oricât va fi nevoie pentru a o ține în viață.

Dr. Johnson dă din cap, iar eu urăsc mila pe care o văd în ochii lui. Este evident că el nu crede că ea se va mai trezi vreodată, iar eu îmi doresc să pot să-l schimb pe doctorul mamei mele. Vreau să fie tratată de cineva care crede în recuperarea ei la fel de mult ca mine.

- Vă rog să semnați aici. O să vă trimit factura. Este mai mare luna aceasta cu câteva mii de dolari, spune el în cele din urmă.

Semnez formularele, autorizând tratamentul ei şi costurile aferente, ochii îmi cad închişi în resemnare în clipa în care ridic pixul de pe hârtie.

Mă simt ușurată când îl aud pe doctorul Johnson închizând uşa în urma lui. Cinci mii de dolari. Cu câțiva ani în urmă, nu aş fi clipit de două ori la această sumă. Aveam mai multe genți de mână de cel puțin patru ori mai scumpe decât atât. Acum nu mai sunt.

La un an după ce mama mea a intrat în comă, tata a reuşit să-i convingă pe medici să o declare în moarte cerebrală pentru a se putea recăsători. Ziua in care s-a căsătorit cu mama mea vitregă a fost ziua în care compania noastră de asigurări m-a informat că nu va mai plăti pentru tratamentele mamei mele. Nu m-am gândit prea mult la asta atunci, fiind un Rousseau, dar ar fi trebuit să ştiu. Ar fi trebuit să văd semnele înainte de a fi prea târziu.

Aveam doar şaisprezece ani pe atunci, iar în câteva luni îmi pierdusem mama, iar eu şi fratele meu am fost nevoiţi să locuim cu mama noastră vitregă şi cu fiica ei. Nu făcusem față prea bine modului în care tatăl meu o abandonase pe mama, dar aş fi găsit o modalitate de a face față. Chiar m-aş fi purtat frumos dacă mama mea vitregă nu i-ar fi cerut tatălui meu să nu mai plătească facturile medicale ale mamei.

Am crezut că eu şi fratele meu vom putea să o salvăm pe mamą. Credeam că el va fi de partea mea. Nu puteam să mă înşel mai mult de atât. Mama mea vitregă şi-a înfipt ghearele atât de adânc în el, încât l-a convins că tot ce fac este să irosesc bani pe o cauză pierdută. Abia dacă îl mai recunosc pe Matthew. Am plecat de acasă imediat ce am împlinit 18 ani, dar el a rămas.

Sunt norocoasă că mama mea mi-a creat un fond de încredere care mi-a permis să o țin în viață. Până acum. De data asta, nu mai am bani. Literalmente, nu am bani pentru a-mi ţine mama în viaţă şi nu mă pot abține să nu izbucnesc în lacrimi.

Regret că mi-am cumpărat mai devreme acele două pahare de băutură la bar, deşi ştiu că nu ar fi făcut nicio diferență. Am cheltuit peste opt milioane de dolari în facturi de spital în ultimii şase ani, plătind adesea aproximativ două mii de dolari pe zi în zilele în care nu are complicații. Opt milioane de dolari reprezintă exact valoarea fondului meu de încredere şi sunt la capătul puterilor. Puținele bunuri pe care le aveanrau ajutat-o să o mai țină în viaţă puțin, dar nu ştiu cum voi putea plăti factura de luna viitoare. Nu mai am niciun obiect de valoare. Sunt cu adevărat falita.

O ţin de mână pe mama, sperând că mă va strânge înapoi. Bineînţeles, nu o face. De fiecare dată, speranţele mele sunt spulberate, dar nu încetez să cred.

- Mamă, te rog, şoptesc, părând la fel de distrusă pe cât mă simt. Te rog, trezește-te. Nu-mi face asta. Chiar am nevoie de tine. Nu pot să renunţ la tine acum, dar nu sunt sigură cum voi face rost de destui bani luna aceasta. Te rog să te trezeşti, mamă. Te rog, implor, încercând din răsputeri să reprim un plâns.

Indiferent cât de mult o implor, nu se trezeşte niciodată. O parte din mine crede că se va trezi când îşi va da seama că de data asta chiar am probleme, dar, realist vorbind, ştiu că nu o va face. Dacă aş putea să-mi împietresc inima. Oare viața ar fi mai uşoară dacă aş fi mai mult ca doctorul Johnson şi Matthew şi aş înfrunta realitatea şi probabilitatea de recuperare a mamei mele?

Îmi odihnesc capul pe marginea patului ei, cu mâna mea agăţată cu disperare de a ei. Îmi plâng din toată inima, cu plămânii arzând, şi abia când simt că cineva mă mângâie pe spate îmi dau seama că nu sunt singură în cameră. Mă ridic şi iau șervețelul pe care mi-l întinde asistenta June.

- Nu mi-am dat seama că te lupți cu facturile, dragă.

Mă mângâie pe umăr, cu ochii ei împletiți de îngrijorare. Mă străduiesc să îi zâmbesc, dar nu mă pot hotărî să o fac. Nu mă pot hotărî să mă prefac că sunt bine.

- De cât timp te lupţi, scumpo? Nu ştiam că ți-a fost greu din punct de vedere financiar.

Dau din cap şi îmi şterg lacrimile, cu ochii ațintiți asupra mamei mele.

- Devine mai greu în fiecare an, îi spun sincer. De data asta... de data asta eu... Nici măcar nu reuşesc să termin cuvintele. Nu pot spune ceea ce știu că este adevărat. După ani de luptă, s-ar putea... s-ar putea să-mi pierd mama. Miros cu voce tare, cu lacrimi proaspete în ochi. O neputinţă cum nu am mai trăit până acum mă copleşeşte şi inspir tremurând, încercând cât pot de mult să rămân pozitivă, să îmi țin gândurile sub control.

June scoate o carte de vizită neagră din buzunarul de la piept şi mi-o întinde, cu un aer nesigur.

- Sora unuia dintre ceilalți pacienți ai mei mi-a spus despre acest loc, spune ea, ezitând. Când s-a chinuit să plătească facturile surorii ei, ei au ajutat-o. Cred că este un club pentru domni sau ceva de genul ăsta. Mi-a... mi-a spus că plătesc destul de bine tipurile nevinovate.

June pare devastată şi este evident că nu vrea să-mi spună asta.

- Sper că nu va fi nevoie să folosești acest card. Dar dacă o vei face, să știi că nu e nicio ruşine să faci ceea ce trebuie pentru a ține pe cineva în viață.

Dau din cap și mă holbez la card. Pe el scrie doar Vaughn's, cu o adresă. Nici un număr de telefon sau alte informații. Cardul este gros şi greu, iar literele sunt aurii. Arată incredibil de luxos.

Mă holbez la ea, rugându-mă să nu fie nevoie să o folosesc, dar ştiind că probabil o voi face.