Iubesc un tip rău 🩵

Capitolul 11

78 Apeluri pierdute

Patt stătea cu ochii holbați la ecranul telefonului său, care îl anunța de ore întregi de mesaje și apeluri pierdute. De când coborâse din avion și își pornise din nou telefonul, Elis îl sunase non-stop. Au fost câteva momente în care Patt a fost pe punctul de a ceda și de a răspunde, dar stăpânirea de sine l-a oprit în ultima secundă. Sub exteriorul său calm și senin, se pregătea o furtună de emoții. Deși nu citise direct mesajele, fiecare literă îi trecuse prin fața ochilor prin intermediul notificărilor de pe ecran. Cu cât citea mai mult, cu atât un amestec de emoții izbucnea în el. Disperare, dorință și îngrijorare se ciocneau într-o învălmășeală. Patt trebuia să facă ceva care era împotriva propriei sale naturi. Oare era prea crud cu el însuși?

– Patt... nu face asta. Încă nu am rezolvat lucrurile. Ți-am spus să nu pleci!

Când Patt a terminat de citit acel mesaj, chipul frumos și intens al lui Elis i-a apărut din nou în memorie. Putea ghici că Elis trebuie să fie frustrată. Dacă acele mesaje ar fi fost rostite cu voce tare, Elis probabil că se încrunta și mârâia în același timp. Gândul îl făcea pe Patt să zâmbească, dar în adâncul lui, nu putea zâmbi cu adevărat. Îl durea și era sufocant să știe că nu mai putea fi alături de Elis. În camera sa de hotel de clasă medie, se auzea doar sunetul îndepărtat al valurilor. Ușa balconului era lăsată deschisă pentru a lăsa să intre briza mării, iar Patt a profitat de ocazie pentru a se așeza ferm pe un scaun de pe balcon, cu ochii triști și pierduți în cerul fără stele, având drept companie doar luna aproape plină.

– Patt, unde ești? Vreau să vorbesc. Te rog, răspunde. Te rog... vorbește cu mine.

Mâna care ținea telefonul tremura în timp ce cealaltă își freca neliniștită genunchiul.

– Dacă nu vrei să vorbim, măcar răspunde-mi la mesaje. Dragă... îmi pare rău. Putem vorbi, te rog? E în regulă dacă nu vrei să lucrăm împreună. Nu te voi forța. Dar te rog, nu rămâne tăcută așa. Nu dispărea. Nu suport să fiu departe de tine. Nu poți nega ce e între noi. Tu însemni atât de mult pentru mine. Întoarce-te la mine. Înnebunesc din cauza ta. Te rog... hai să vorbim. Nu dispărea așa. Spune-mi ce ar trebui să fac?

Patt a citit acest mesaj când se apropia ora 1 dimineața, dar Elis continua să trimită mesaje în mod insistent, până în punctul în care telefonul său părea că este pe cale să se blocheze de la notificările continue. Patt s-a uitat la telefonul din mână, ezitând... În acel moment, Elis a sunat din nou. Ochii lui, fără ochelari, tremurau la fel ca mâna lui. Hotărârea lui de obicei puternică părea să se înmoaie cu câteva grade. Patt a suspinat adânc, trecându-și mâinile prin păr și frecându-și fața de câteva ori pentru a-și aduna ceva putere. Apelul primit s-a încheiat înainte ca Elis să sune din nou și din nou. După ce l-a lăsat să sune și să se întrerupă de mai bine de zece ori... Patt a răspuns în cele din urmă.

– Du-te la culcare. E târziu.

Patt a vorbit tranșant, fără un salut. Vocea lui era rece și lipsită de emoții. Spera că persoana de la celălalt capăt al firului își va da seama că era prea târziu pentru a vorbi.

– Unde ești?

Vocea părea neliniștită, cu o notă de ușurare pe care cealaltă persoană o putea simți.

– E trecut de ora 1 dimineața. Du-te la culcare.

După ce a spus asta, Patt a făcut un gest pentru a închide.

– Nu închide, te rog, răspunde-mi mai întâi: Unde ești? De ce nu ai venit acasă? Cu cine ești?

Întrebările se revărsau, dar tonul nu era agresiv, ci doar plin de îngrijorare pe care ascultătorul o putea simți.