Master (Suho/Baekhyun)-Completa

∆Prolog∆

Își simțea pleoapele grele, mult mai grele decât în alte momente ca acelea. Nu mai era în stare să spună ceva, să miște vreau deget sau să respire. Zgomotul suflului său îngreunat l-ar fi trezit și încă o pedeapsă ar fi terminat-o.

Trăia cu frica lui Dumnezeu înainte. Acum, singurul Dumnezeu pentru ea era stăpânul, cel ce îi deține ființa. Cel care o viola zi de zi fără să îi pese că avea doar 16 ani.

Lacrimile aproape seci îi curgeau pe obraji, udând parchetul rece al încăperii. Până și ele îi penetrau timpanele, trezindu-l.

Îi prinse mâinile deasupra capului și le legă cu o pereche de lanțuri vechi și ruginite, exact ca ritualul din fiecare noapte. Deja se obișnuise cu durerea crâncenă a metalului, datorită rănilor ce acum erau cicatrici vineții. Se ruga în sine ca șatenul să nu o rănească din nou, dar totul era în zadar.

-Ai grijă, Irene. Numai în mine poți crede. Pentru tine El nu mai există. Îi spune și sfâșie brutal cămașa lungă de pe ea.

Roșcata suspină încet și își strânse ochii așteptându-si pedespsa. Pe zi ce trecea durerea trupească nu se compara cu cea sufletească. Cu fiecare atingere resimțită spiritul ei murea încet, apoi învia pentru încă alte chinuri.

Era doar vina ei că ajunsese așa, că nu a știut să se oprească și să cedeze când i-a descoperit secretul. Putea să îl ignore, dar nu a făcut-o. Iar acum suportă consecințele.

-Îți ador pielea, Irene. Dar mai frumoasă este când însemnele mele se odihnesc pe ea.

Rânji sadic și apucă cureaua din piele, îndreptându-se spre focul din mijlocul camerei. Încălzi biciul preț de trei minute și se întoarse la ea, sorbind-o din priviri.

Ochii ei nu trădau altceva decât unicul sentiment de înfrângere. Nu teroare, groază sau disperare. Renunțase la luptă și își acceptă soartă chinuitoare, indiferent de durere. Cu toate că trupul ei era plin de semne, dâre de sânge întărit și vânătăi, șatenul iubea să o tortureze. Iubea sunetul biciului pe spatele ei gol, pe sânii rotunzi și picioarele zvelte.

Numai tremurul ce îl simțea roșcata îi stârnea fantezii interzise pentru alții. Nu și în cazul lui. El era Kim JoonMyum, mărețul și indestructibilul mascul al umanității.

Lovitură după lovitură, pielea ei căpăta o nuanță roșiatică, însoțită de nelipsitele gemete înfundate. În acele momente obișnuia să-și amintească primele cuvinte rostite de șaten la adresa ei: " Curioșii mor repede, dar nimeni nu știe cât de mult au fost torturați înainte,,.

Se retrase încet, poziționând biciul în locul inițial. Știa ce va urma așa că înghiți în sec, lăsându-se pe spate. Asta era poziția lui preferată, de dominant. Ea nu avea voie să simtă plăcere, doar suferință.

Șatenul îi legă o eșarfă neagră la ochi și îi mângâie rănile de pe sâni. Adora să simtă pielea reliefată sub atingerea degetelor sale.

-Ți-am spus, Irene. Dacă nu ai fi aflat toate astea nu s-ar fi petrecut. Dar tu ai ales să crezi în El, iar eu sunt aici să te învăț cine este cu adevărat stăpânul suprem.

Fără să arate pic de milă, o penetră brutal pe roșcata ce acum urla. Cu fiecare pătrundere durerea dispărea, fiind înlocuită de dezgust. Îi era silă să fie tratată în halul ăla, zi de zi, noapte de noapte fără ca cineva să știe.

Bărbatul își dădu drumul în ea, lichidul albicios fiind acompaniat de un răget animalic. Banda din jurul ochilor i-a fost smulsă și repoziționată pe gură, oprind sunetele înfrânte ale roșcatei.

-Noapte bună, Irene. Spune și o părăsește în cel mai josnic mod.

Fata începu să plângă, încă înlănțuită și cu eșarfa între dinți. Cât de mult și-ar dori să scape din ghearele lui și să se întoarcă la mama și fratele său. Însă acum, tot ce putea să facă era să se roage ca într-o bună zi El o va salva.

Asta făcea în fiecare noapte după ce șatenul pleca. Îi cerea ajutorul în genunchi, cu fața spre micul gemuleț și lacrimi în ochi până adormea.