Master (Suho/Baekhyun)-Completa

∆3∆

Ploaia ii invaluia corpul intr-un mod sumbru, acompaniata de bratele puternice ale satenului. In acel moment nu ii mai pasa de nimic. Tot ce dorea era sa mai primeasca o imbratisare parinteasca din partea tatalui sau dar cum nu era posibil, JoonMyun era bucuros sa ii simta trupul secat de puteri lipit de al lui.

Părul roșcat se lipea de palmele lui mari, sânii se presau agresiv de pieptul bine făcut și lacrimile completau umezeala ploii de pe cămașa sa neagră. Recunostea ca in timp ce fata isi jelea tatal mort el abia isi putea stapani erectia proeminenta insa spera ca experienta lui il va ajuta sa-si controleze emotiile ce il napadeau.

-Irene. Sopteste in timp ce ii mangaie spatele zgribulit. Trebuie sa ne intoarcem.

-Nu vreau. Tot ce imi doresc este sa fiu aici cu tata.

-Te inteleg dar sti si tu ca nu este posibil. Indiferent daca vrem sa acceptam sau nu, el s-a dus si ne-a lasat in urma. Acum nu avem incotro decat sa incercam sa ne traim vietile cat mai decent posibil, intelegi?

Roscata aproba si se ridica in capul oaselor, vlaguita de puteri stergandu-si lacrimile de pe obrajii palizi. Suho ii urma exemplul si o ajuta sa se sprijine de el, ghidând-o spre mașina lui. O îndemna să intre și să îi pună centura de siguranță după care porni în trombă spre locuința lui.

Mergea destul de încet pe drumul prăfuit și vechi, acompaniat de ploaia ce limita vizibilitatea. Chiar dacă vremea ar fi fost frumoasă nu ar fi ratat ocazia să o privească cum stă cuminte lângă el, fără să simtă teamă sau să facă ceva. Deocamdată.

Murmură ceva neînțeles și își uni încet-încet pleoapele, la scurt timp adormind în scaunul pasagerului. Șatenul zâmbi în colțul gurii și își mută palma pe coapsa subțire a fetei, plimbându-se ușor în sus și în jos. Ea suspină fără să își dea seama și se afundă mai mult în moliciunea scaunului, inconștientă de ce se petrece cu adevărat.

În aproximativ jumătate de oră, șatenul o purta în brațe pe roșcată, trecând pragul casei sale. Încă dormea, deci nu era conștientă de ce se întâmplă fapt ce îi dădea bărbatului un avantaj imens. Arăta atât de liniștită și neajutorată în acea ipostază încât nu s-a putut abține să nu o sărute. Buzele ei uscate și crăpate erau ușor întredeschise, permițând aerului să îi intre în plămâni și totodată respirației lui să se piardă în gura sa. Era puțin ofensat că tânără nu dădea semne să îl răsplătească și îl lasă pe el să facă toată treaba dar pe moment se mulțumea cu atât.

Deschide cu piciorul ușa unui dormitor micuț din fundul casei și o așeză pe pat, aprinzând lumânarea de pe noptieră ce lumina cu greu o porțiune din odaia neîncăpătoare. În acea secundă, când șatenul a dat să plece glasul ei stins asemeni unei șoapte sufocate în surdina nopții îl opri.

-JoonMyun...

El s-a întors rapid, adoptând o grimasă liniștitoare.

-E în regulă, Irene. Te voi duce mâine acasă, când se va opri furtuna.

-Dar..

-Liniștește-te. Îți aduc un ceai să te încălzești apoi te las să dormi, bine?

Roșcata încuviință și se lăsă cu capul pe pernă, expirând tot aerul din plămâni. Nu avea idee cum a ajuns acasă la pastorul JoonMyun, mai ales în camera aceea sufocant de sinistră. Hainele și părul îi erau ude și îi provocau frisoane în ciuda căldurii sobei în timp ce trupul ei refuza să se mai miște.

După trei minute șatenul se întoarse cu o ceașcă aburindă de ceai, plasată delicat în centrul unei farfurioare de porțelan pictat în stil floral.