Master (Suho/Baekhyun)-Completa

∆10∆

Odata cu plecarea satenului din incapere, Irene si Baekhyun si-au reunit privirea, fiecare transmitand fel si fel de emotii. Nu era vorba de lucruri complicate sau alte cele pentru ca, in situatii critice esti cel mai capabil sa realizezi cine este de partea ta, cine iti vrea binele si cine te va arunca oricand in ghearele raului. In momentul actual, niciunul dintre ei nu era mai breaz daca ne referim la starea fizica: Baekhyun era legat, pe jumatate dezbracat si cu pielea-i alba plina de dare sangerii. Irene prezenta putin mai bine daca luam in considerare garderoba mult mai completa dar chiar si asa, mintea lor nutrea un singur lucru, sfarsitul acestui cosmar ingrozitor. Acea cursiune de intamplari erau atat de reale incat mult visatul basm, cu printul curajos calare pe armasarul brav si o nunta de isprava care dura trei zile si trei nopti se transformase intr-o istorisire contemporana, lipsit de intamplari frumoase, sarutul vietii sau finalul fericit. Nu erau zane sau capcauni fiorosi dar in schimb, un tanar curajos si-a luat viata in piept si s-a avantat in lupta cu Diavolul pentru aleasa sufletului sau. Nimic sofisticat ori fantastic. Realitatea a fost intotdeauna dura si toti suntem nevoiti la un moment dat sa acceptam asta.

Ei bine, atunci roscata realizase ceva important: Putea sa fuga, sa-l lase pe Baekhyun in mainile prihanite ale barbatului si sa se intalneasca cu el in Lumea de Apoi unde si asa avea sa ajunga, caci Suho nu era un om docil sau sa ii stea alaturi, infruntand vantul aprig al destinului impreuna. Daca mureau, mureau amandoi.

O lunga si dureroasa intamplare le-a apropiat trupurile tremurande, simtind pentru prima data ca speranta inca arde in adancul amandurora. Un geamat de durere i-a scapat satenului dar nu-i pasa, bratele ei mici si subtiri ii alintau fiinta cu delicatetea lor de neuitat. Lacrimile ei erau acum cele care curgeau incet, in voia sortii pe ranile deschise ale baiatului, facandu-l sa icneasca minutios din cauza usturimii.

-Se pare ca nici tamaia nu tine departe dracul. A afirmat JoonMyun intr-o nota metaforica,  surprinzandu-i cu aparitia lui brusca.

Roscata ii tinea strans mijlocul tanarului cand asa-zisul preot a apucat-o de talie si par in incercarea de a-i desparti. Dar in ciuda fortei lui, Irene nu avea de gand sa-i dea drumul indiferent ce i se va intampla, indiferent daca avea sa indure din nou chinurile naucitoare. Vazandu-o atat de statornica pe pozitie barbatul a apucat biciul folosit in urma cu cateva minute pe Baek, ranjind sadic.

-Tu ai vrut-o! A amenintat-o si cureaua de piele dubla a facut contact imediat cu materialul rochii, facandu-l fasii.

Lovitura dupa lovitura, corpul plapand al roscatei incasa fiecare act de cruzime cu atata curaj si tarie incat baiatului i-au tasnit lacrimile. Nu pentru el ci pentru Irene, pentru ca ii simtea durerea ce o suporta si nu stia cum sa i-o aline. Nu era apt sa o protejeze? Sau nu era in stare sa isi tina promisiunea facute in sinea lui? Sa il invinga pe Suho, sa o salveze si eventual sa plece intr-un loc nou, unde oamenii erau doar simple vietati cu o rutina banala si neinteresati de actiunile altora. Pret de douazeci de minute care pareau mai mult ore pentru cei doi, JoonMyun s-a retras cuminte, lasandu-i singuri. Nu isi facea griji deoarece niciunul nu mai avea starea necesara ca macar sa faca un pas asa ca dadea dovada de calm si savura un pahar de vin rosu, sec, planuind modul in care avea sa le curme vietile indragostitiilor.

-Baek... Se auzi glasul abia viu al roscatei printre suspine.

-De ce ... te-ai intors? A intrebat-o cu inima cat un purice, muscandu-si buza insangerata.

-Pentru ca m-ai salvat. Pentru ca tu ai fost singurul care a fost capabil sa ma gaseasca si pentru ca ...

-Ca ce?

-Pentru ca ... te iubesc, Baek, chiar te iubesc.

Ochii satenului si-au facut imediat loc in afara orbitei, insotind arcuirea sprancenelor in incercarea de a reproduce o expresie mirata.

-Tu m-ma iubesti?

Poate ca locul sau momentul nu erau tocmai cele mai bune pentru o astfel de declaratie dar acela era adevarul. Chiar daca nu a fost o dragoste la prima vedere sentimentele incepura sa apara de cateva luni doar ca nici prin ruptul capului nu i-ar fi trecut ca Baekhyun, prietenul ei de o viata se va dovedi a fi printul ei calare ce o va salva din primejdie. Cliseic ar spune majoritatea dar de cand parerea lor conteaza? Ei judeca aura din exterior, a binelui prefacut cu secure de fier incins ascunsa la spate. Nu era vina lor, caci fiecare om alege sa creada ce vrea, formand o bariera psihologica care doar ei stiu daca ii ajuta sau nu.

Roscata aproba din cap si ii saruta buzele crapate ca un gest de incurajare dar si de confirmare. El zambi sters, simtind cum ceva ascutit ii provoaca un discomfort in zona lombara. Un mic cutit de buzunar statea ascuns, asteptand ocazia sa fie folosit.

-Ia asta. I-a spus rapid, facandu-i semn cu privirea la micul obiect. Fata l-a apucat rapid si l-a pozitionat la spate cand i-a simtit prezenta infioratoare a barbatului odata cu scartaitul invechitei usi.

-Se pare ca tinerii din ziua de azi inca viseaza la un final fericit. A declarat dezgustat, venind mai aproape de roscata care incerca pe cat posibil sa isi abtina respiratia greoaie si pulsul crescut.

-Ce este, ti-e frica, Irene? A intrebat rasucind o suvita de foc pe deget, moment in care lama cutitului i-a strapuns abdomenul tare.

Poate ca nu era mic dar un metal ascutit, plin de rugina ajuns in apropierea unor organe vitale pot provoca catastrofe inimaginabile. Sangelele negru, anormal de inchis si vascos asemeni smoalei din Iad se prelingea incet pe stomacul si coastele descoperite ale barbatului, fiind acompaniat de un ragnet feroce de durere.

-La dracu' cu voi toti! A tresarit el cand o cantitate semnificativa a tasnit din cavitatea sa bucala, acoperind colturile buzelor ce odata erau arcuite intr-un ranjet meschin.

Vederea i se transforma intr-o negura gri, mata si gemete acute de durere rasunau in inchisoarea friguroasa. Ploaia se repezea pe geamul improvizat udand corpul zgribulit intr-o balta de sange negru, animamd intr-un mod atat de banal si carnal fiinta mizera ce facuse cunostiinta cu suprafata dura si rece. Era ranit dar nicidecum pe moarte, cum o rata nu se ineaca niciodata in lac nici Dracul nu va fi ucis de ceva ce ii curge prin vene, durere si chin. Rasul lui era pentru cei doi nejustificat dar pentru el, acea lama de cutit ii rapuse spiritul omenesc facand loc celui satanic. Asemeni unui psihopat care savureaza suferinta propie si-a dus degetele la rana apoi s-a intors pe spate, gustand sangele ce il pierdea cu repeziciune. Nu era normal, nu se temea de moarte pentru ca stia, Diavolul, asemeni lui Dumnezeu nu are limite si il va salva, ii va da un elixir si il va transforma in ceva mai mare decat a fost pana atunci. Nu un slujitor, un camarad in arta raului.

-O sa vedeti voi, copii prosti.! El ma va salva. Si cand o sa ajungeti in Iad o sa va amintiti cine v-a trimis acolo! A urlat din toti ranunchii, aruncand biciul in directia lor.

Din fericire pentru ei, cineva, acolo sus ii avea in paza si le-a dat forta sa continue. Roscata l-a dezlegat pe saten si tinandu-se de mana au reusit sa paraseasca casa terorii. Nu putem spune ca mergeau deoarece nu prea puteau dar s-au tarat pana in padurea apropiata de la marginea satului unde fetei i-au revenit cateva amintiri de care nici ea nu a fost constienta pana atunci. Moartea crunta a tatalui sau, imaginea lui JoonMyun distrugandu-l si trimitandul pe alta lume, totul i se derula acum pe retina exact ca un film de groaza din care nu putea scapa. S-a asezat ostenita pe jos, sprijinindu-se de un copac. Ajunsese la capatul puterilor si nu mai putea sa faca altceva decat sa planga.

-Irene, esti bine?

Fata nu a raspuns dar in schimb s-a cuibarit in brate satenului, dand frau liber lacrimilor. Desi scapase pe moment inca se temea de JooMyun si nu avea ideea ce ar putea sa faca. Dar cum tatal ei spunea, timpul este infinit. La fel si posibilitatile de a-l trai.