Lumi Diferite

Capitolul 1 - In Amintiri

[Cand eram mica, mama imi spunea mereu ca sunt precum argintul viu. Jucausa, indrazneata, mereu in miscare... Cu timpul, insa, lucrurile au inceput sa se schimbe. Am devenit mai inchisa, imi era din ce in ce mai greu sa initiez o conversatie, sau, daca incercam sa vorbesc cu cineva, nu primeam atentie. Cand s-a intamplat asta? Si mai ales...de ce? Ce ar trebui sa fac pentru a redeveni ceea ce eram?]

Ma aflu inca la inceput de drum. Este un drum fara destinatie, dar unul fericit. Alaturi de cei dragi mie, am parte de clipe memorabile. O mare parte a copilariei mele am petrecut-o in sanul familiei si primeam aproape totul de-a gata. Era placut, era amuzant, nu aveam nicio grija. Tata era mai mereu plecat ca sa asigure traiul familiei. Mama ramanea acasa, ca sa aiba grija de mine. Bunica isi insusea rolul de "bucatar-sef" in timp ce bunicul ma scotea in lume.

In timpul liber, tata imi arata desenele lui. Ma bucuram nespus si eram uimita in acelasi timp. Uimita de talentul sau innascut. Dar, de fiecare data cand incercam si eu sa infaptuiesc ceva, nu iesea nimic deosebit, doar o mazgaleala. Eram trista. "De ce el poate si eu nu?" m-am intrebat. Nu am sa pot uita vreodata ziua in care a incercat sa ma invete sa desenez o pisica - ce-i drept, in forma simplificata - Sunt sigura ca ar fi putut desenea fara probleme si una foarte realista, dar stia ca are de-a face cu o copila mai putin talentata. Si ce am facut eu? Am dat replica desenului lui perfect, in 3 randuri, cu cate o pisica "semi-luna". Nici proportiile nu erau punctul meu forte. Coloratul... nici atat! Asa ca de fiecare data imi spunea ca vin la el cu niste caricaturi.

Azi asa, maine asa... pana cand intr-o zi, nu am mai avut nici macar curajul sa cant in fata lui. Tata era perfect in ochii mei. Era idealul meu in arta. Un geniu. Cum sa ating asa ceva?

Cu mama imi petreceam fiecare zi a vietii, mai putin atunci cand era nevoita sa plece la concursuri. Atunci ramaneam cu bunica, cu bunicul si cu tata. Cand eram cu bunica, ma simteam ca si cum as avea o a doua mama. Ea era fiinta care imi satisfacea toate poftele de gurmand frustrat. Fie ca vorbeam de ciorbe, supe, gogosi, clatite, orez, fripturi sau orice altceva, bunica putea da oricarei mancari gustul ideal. Totul era presarat cu iubire.

Prima data cand a trebuit sa ies din mediul plin de puf al familiei a fost in saptamana sau saptamanile in care am mers la gradinita. Eram confuza, dar entuziasmata in acelasi timp! Urma sa cunosc oameni noi! Urma sa inceapa o aventura - am crezut. Insa asteptarile mi-au fost spulberate de realitate. Nimeni nu voia sa incerce sa vorbeasca cu mine si ma ignorau sau ma batjocoreau ori de cate ori incercam sa intru in vorba cu ei. Nu eram constienta de motiv. Dar acum stiu. Poate ca era din cauza privirii mele ciudate. M-am lovit la cap la varsta de patru ani si de atunci, a inceput sa mi se deplaseze, independent de vointa mea, ochiul drept. Poate de asta ma ignorau toti. Nu am reusit sa ma joc cu nimeni. Si cat am asteptat sa ii intalnesc!

La scurt timp dupa aceea, nu am mai mers la gradinita. Parintii considerau acel loc neprielnic mie. Am aflat mai apoi ca mi se pusese eticheta de rebela, insa nu am inteles si nu cred ca voi intelege vreodata de ce.

Timpul a trecut. Ne aflam acum in vara anului 2003. Ultima vara inainte de trecerea noului prag, scoala generala, a adus cu ea bune si rele. Imi amintesc ca in decursul acelui an am facut o vizita viitoarei mele doamne invatatoare. O femeie minunata. Ea avea sa-mi fie precum "a treia mama". A fost o zi distractiva pe care aveam sa mi-o amintesc pentru multa vreme. Totul era frumos, abia asteptam sa incep scoala! Insa, chiar inainte de fericitul eveniment, mai exact cu o luna inainte, bunica s-a imbolnavit grav. O boala la inima. Ceea ce m-a marcat a fost situatia deplorabila in care am gasit-o in ziua aceea blestemata de august. Femeia pe care o stiam atat de activa si plina de viata zacea acum in pat, fara cunostinta. Parintii mei au chemat imediat ambulanta, insa la intrebarile asistentei, oricare ar fi fost ele, bunica nu putea raspunde decat "Multumesc.". Situatia mi se parea disperata, dar a trecut exact asa cum a venit: pe neasteptate. In cateva ore, bunica se simtea mai bine, datorita tratamentului care ii fusese dat. Insa nu imi voi putea sterge vreodata din minte imaginea femeii, atat de neputincioasa, si nici sunetul vocii ei stinse de atunci.