Lumi Diferite

Capitolul 13 - Anul Calului de Lemn

Ne aflam la inceputul lunii ianuarie din anul 2014. Am inceput anul cum nu se putea mai bine! Si prin bine, desigur ca vreau sa spun... prost. Nu ma ingrijoram insa prea tare. Timpul va lasa intotdeauna loc pentru mai bine. Ma imparteam atent intre scoala si socializare. Astfel, in primele zile ale anului am reusit sa vorbesc putin cu Airi, o prietena foarte buna de-a Shizukai. „Orice prietena a Shizukai este si prietena mea, mi-am spus, si mi-am expus numaidecat viata si obsesiile in fata lui Airi care nu parea prea atrasa de conversatie. I-am spus chiar si despre pasiunea mea incontrolabila pentru Tetsuya, specificand ca este actorul care il interpreteaza pe Natsu din Fairy Tail. La acest subiect, fata a raspuns oarecum rece: „Eram sigura ca e vorba de Natsu!" a spus, adaugand un ras sarcastic. In cateva minute a disparut, fara sa-mi mai dea replica la vreun mesaj. „Ce-a fost asta?" m-am intrebat confuza. „De ce, oameni buni? De ce nu intelegeti ca nu ma intereseaza irealul? L-am ales pe omul asta cu buna stiinta, cu acordul meu si al persoanei mele. Am promis ca nu am sa ma mai cobor la nivelul obsesiilor de scurta durata, tocmai pentru a evita aceste conflicte prostesti. De ce nu puteti intelege?..."

De atunci, chiar daca o vedeam pe Airi online... evitam conversatiile cu ea. Preferam sa ma apropii de persoane ca Myua sau Ayume, prietena ei cea mai buna. Persoane care nu ma faceau sa ma simt ciudata. Persoane alaturi de care puteam sa dau frau liber imaginatiei. Nu vreau sa am restrictii in ceea ce priveste subiectele de discutie. Nu vreau sa-mi impuna cineva sa nu dezbat un subiect. Vreau sa ma simt bine. Vreau sa simt ca am facut alegerile corecte.

La scoala, doamna profesoara Cristina incepuse sa ne spuna despre „anul lui 7", 2014 si sa ne intrebe daca suntem pasionati de numerologie. Nici acum nu inteleg care a fost motivul pentru care nu am ridicat mana sa-i spun ce gandeam. Probabil ca daca as fi facut-o, am fi putut vorbi ore in sir despre subiect. Pentru ca era anul lui 7, in cadrul fiecarei ore de turism trebuia, negresit, sa apara mentiuni ale cifrei respective in fel si fel de contexte. Intre noi fie vorba, biata cifra ma urmarea neincetat. Nu doar la turism, ci si la alte ore de curs ni se pomenea de cifra 7, si doamne dumnezeule, mi se parea absolut hilar felul in care tresaream si sopteam fara ca nimeni sa poata auzi: „IAR 7!" ca mai apoi sa scriu la sfarsitul caietului „patania". Asa am observat ca intr-un timp ajungeam in clasa numai la orele 7, 7 fara 7 minute, 7 si 7 minute sau, de ce nu, in zilele mai proaste, la 7 si 14 minute. „Asta-i un blestem!" strigam de fiecare data, dar trebuie sa recunosc, il si cautam cu lumanarea...

Se apropia finalul anului chinezesc al sarpelui de apa, urmand cel al calului de lemn. Din ceea ce citisem despre relatiile dintre sobolani si cai, devenisem putin paranoica in privinta bietului animal. „Caii ma detesta", mi-am repetat in nenumarate randuri. „Eu fug de cai, nu vreau conflicte!" mai spuneam. Acela a fost timpul in care conformismul ma lovise din plin. Urmaream sa fac totul ca la carte, sa nu ies cu nimic din tipar, chiar daca persoana mea insasi, prin esenta ei, era facuta sa suprinda. La scoala eram tacuta si adancita in cercetarile mele „mult prea importante", de vreme ce acasa nu mai conteneam sa vorbesc despre orice lucru care imi venea la mana, sa analizez si sa dezbat cele mai ciudate intamplari. De ce se intampla asta? Pentru ca asta este calea pe care am ales-o de buna voie. Nu mai dau oricui sansa sa ma cunoasca cu adevarat, oricat de mult i-as permite respectivului sa se apropie de mine. Daca nu simt dinspre om vibratia care sa ma faca sa zambesc, acel om nu exista pentru mine. Imi construisem astfel un perete invizibil care ma departa de toti. Anturajul meu trebuia sa fie format doar din oameni cu adevarat speciali.

Finalul semestrului a adus cu sine un mic accident. M-am imbolnavit, iar „minunata" gripa nu dadea semne ca ar vrea sa plece prea curand. Febra 39 de grade. Exact de asta aveam nevoie acum, cand ramasesem cu media la istorie pe muchie de cutit. Resimt chiar si acum teama si rusinea cu care postam la 4 dimineata mesaje in grupul clasei. „Nici azi nu pot sa vin. Dati de stire la scoala, va rog mult! Succes!" Ma simteam groaznic stiind ca s-ar fi putut sa raman cu medii neincheiate. Toata respectiva saptamana am urmarit postarile colegilor mei cu ochi de soim, nevrand sa las vreun detaliu sa-mi scape. Vorbisem la un moment dat si cu Setsuko, o colega de care mi-a fost mereu frica sa ma apropii, dintr-un motiv sau altul. Desi imi luase apararea, desi mama spusese ca semanam in multe privinte, ... nu paream in stare sa port o discutie cu ea, nu mai lunga de 5 minute. In plus, era prietena Amayei. Nu o data m-am simtit in plus in micul lor grup, cu toate ca imi doream atat de mult sa fac parte din el. Ce ma oprea? Nu stiu. Poate ca simteam ca nu am sa o pot ajunge niciodata din urma.