Lumi Diferite

Capitolul 2 - Minte de copil

[Este schimbarea un lucru bun? Este ceva gresit? Inca nu imi puteam da seama de raspuns, dar simteam, in adancul fiintei mele, o transformare radicala. Trecutul e mort, gandeam. Importante sunt prezentul si viitorul. Iar un anumit element ma va arunca pentru totdeauna in valtorile inexplicabile ale visarii.]

Un an a trecut de la moartea bunicului. Totul s-a intamplat atat de repede, de parca nici nu ar fi fost. Cu scoala mergeam inainte, urma clasa a cincea. Se resimte chiar si acum nerabdarea, entuziasmul din ziua in care am intalnit-o pe doamna diriginta. Am avut una dintre cele mai frumoase zile din viata.

Tot atunci a aparut dragostea, fascinatia mea pentru Egiptul Antic, asa ca in ceea ce aveam sa numesc "cea mai frumoasa vara" am primit drept cadou de ziua mea o carte cu imagini 3D si informatii despre zeii egipteni. Acea vara era vara de la sfarsitul clasei a cincea, cand incepusem, din ce in ce mai mult, sa ma diferentiez de cei din jur, pana in punctul in care am fost numita ciudata. Dar nu m-a deranjat atat de tare, pentru ca petrecusem un an intreg alaturi de Aria, fata care mi-a fost alaturi in toate momentele importante din ciclul primar pana acum. Am putut impartasi cu ea pana si eventuala obsesie pentru un anumit caracter, obsesie datorata vocii actorului care dubla. Puteam sa-i spun orice si vorbeam aproape non-stop, desi mama nu era de acord, din motive pe care eu inca nu le cunosc. Chiar am fost mustrate in timpul unei ore de matematica, pentru ca vorbeam intr-una. Nimic nu parea sa ne poata desparti.

Unul dintre cele mai importante lucruri intamplate in acea vara, in vara lui 2008 a fost pasiunea mea arzatoare pentru animeul "Naruto" pe care il urmaream de ceva vreme. Am avut nenumarate "iubiri", incepand cu caracterul principal, dar in vara aceea, numai doi erau stapani peste imaginatia mea inapoiata: Orochimaru, pe care ajunsesem sa-l consider senseiul meu si Gaara, caruia ii serbam ziua de nastere in fiecare zi, organizand petreceri in "cortul" care consta in doua paturi si-un cearsaf prinse de o sfoara cu clesti de rufe. Sfoara era legata la ambele capete de usile de la sifoniere. Incepusem sa scriu jurnale in care imi povesteam viata din anime, cu Naruto care era fratele meu, desi ma imaginam o Uchiha. Dupa un timp, ajunsesem sa ma inregistrez aproape zilnic in timp ce imi faceam curatenie in camera pentru ca faceam un fel de joc de rol in care, spuneam eu, eram menajera bietului Orochimaru, om in toata firea si tipam ca din gura de sarpe ca nu e in stare sa isi faca curatenie...

In fiecare seara planuiam concerte si petreceri, eu cu mine si persoana mea, in dormitor si pretindeam ca orice melodie care imi placea la vremea aceea era cantata de unul dintre personajele mele favorite din Naruto. Stingeam lumina, porneam televizorul cu volumul la maxim si ma filmam cum "dansez" cu telefonul lui tata, care acum devenise al meu. Sunt clipe care nu pot fi uitate, cu toate ca sunt extrem de ciudate. Sunt parti importante ale evolutiei mele.

Tot in vara anului 2008 am cunoscut-o pe fiinta care avea sa-mi fie cea mai buna prietena pentru mult timp. Numele ei era Natsumi, iar diferenta de varsta dintre noi era doar de un an. A fost de vis, ne jucam aproape in fiecare zi, vorbeam despre vrute si nevrute si chiar daca difeream in cateva privinte, m-a acceptat drept prietena. La finalul verii devenisem deja foarte apropiate si ne temeam de clipa in care vom fi nevoite sa ne departam una de cealalta.

In clasa a sasea mi-am facut o noua prietena. Nu a durat insa foarte mult. Ne certam des pentru ca eram, in opinia mea, mult prea diferite. Totusi, mi-a placut sa o am de prietena. Dupa ce scurta noastra experienta s-a incheiat, am inceput sa ma apropii de un alt coleg, pe numele lui Takashi. Eram ceea ce puteai numi "rivali de moarte" inca din clasa intai. Fiecare zi petrecuta impreuna la scoala era un paradis, presarat cu glume la tot pasul. In timpul orelor, mai ales in timpul celor de desen, nu mai conteneam sa vorbim, sa ne criticam in gluma, sa ne povestim intamplari de cand eram mai mici, in timp ce eu miscam continuu pensula pe plansa de desen, avand sa rezulte de fiecare data un dezastru. Noroc ca tata era apt sa imi coloreze asa cum trebuie plansele primite ca tema. CAT NOROC!