Devilicious.

4. Acţiune

Felul în care se auzise vocea lui Blair când m-a anunţat că Aliid are nevoie de noi mi-a făcut pielea de găină. Urma să fie prima mea infracţiune. Nu ştiam cum va decurge, habar nu am ce va trebuii să fac, însă eram sigură că nu va fii ceva simplu. În plus, dacă şi Damon va fi prezent acolo, va face totul şi mai dificil.

La naiba, nu au trecut decât câteva zile de când sunt aici şi deja îmi stă gândul numai la un anumit tip înfumurat. Trebuie să încetez! Pe fruntea lui Damon scrie mare şi clar "PROBLEME", iar eu numai de altele în plus nu am nevoie. 

Am îmbrăcat o pereche de colanţi, un maieu şi un hanorac cu glugă, iar în picioare cei mai lejeri bocanci din lume. Totul negru. Era noapte şi aveam nevoie de un atuu, în cazul acesta, întunericul. Eram imposibil de văzut în întuneric şi asta îmi oferea mie un strop de siguranţă. 

Blair era şi ea destul de agitată, la fel şi Chris..însă Dara care era atât de optimistă părea stâlpul lor de susţinere. Cine ar fi crezut că o fată ca ea e atât de puternică şi deloc superficială? 

- Blair, e totul în regulă? o întreb în şoaptă, cât să audă doar ea.

- Sigur, de ce nu ar fi?

- Pari.. agitată. Îi răspund imediat.

- Off.. chiar sunt! Nu e o misiune obişnuită. Sunt implicaţi ruşii, iar ei aduc mereu probleme. Nici o afacere cu ei de până acum nu a ieşit bine. Trebuie să facem un schimb.. bani-arme. De obicei ei vin cu şmecherii şi oferă mai puţin. Iar dacă ne opunem, începe un adevărat război... Sper să nu fie cazul. Ultima dată nu a ieşit frumos. Unul dintre noi a fost torturat până la moarte. 

M-a uimit destăinuirea ei şi înainte să-mi dau seama, ochii lui Blair s-au umplut de lacrimi, pe care le-a şters imediat, înainte să aibă timp să curgă. Probabil pierderea acelui membru al echipei o afecta destul de tare. Nu am vrut să insist, îmi va spune ea când va fi pregătită. 

- Nu înţeleg de ce Aliid intră mereu în afaceri cu gunoaiele alea! Ştie cum decurg. pufneşte Chris enervat, lovind cu pumnul în blatul de la bucătărie.

Înainte să putem spune ceva, un telefon a început să sune. Al lui Kevin. Erau alţi oameni de ai lui Aliid, anunţându-ne că putem pleca la sediu.

M-am urcat în maşina lui Kevin, iar ceilalţi în ale lor şi duşi am fost. După un drum de treizeci şi cinci de minute, pe care le-am numărat temătoare, am ajuns în mijlocul unei pădurii. Trecea un singur drum pe acolo, iar o parcare imensă era ascunsă în desişuri, intrarea unei maşini obişnuite fiind aproape imposibilă. De asta schimbasem maşinile, la ieşirea din oraş, cu jeepuri, 4x4, perfecte pentru drumurile de aici. 

În spatele parcării, ascuns perfect, se afla un depozit imens. Nu aş fi aflat niciodată de locul ăsta, nu văzusem pe nimeni trecând pe aici de când am luat-o în această direcţie. Era prea bine camuflat. 

Desigur, la suprafaţă era o simplă clădire dărăpănată, ce părea pe punctul să se prăbuşească, dar care era teribil de greu de observat din cauza vegetaţiei mult prea dese şi a pomilor incredibil de înalţi ce parcă formau o fortăreaţă în jurul ei. Adevăratul depozit de afla la subsol şi era imens, cu aparatură performantă. În interior era mereu cineva, şi trebuia să te aşezi pe un fel de trapă ascunsă, apoi să aştepţi permisiunea de a coborî. Când cei de jos te recunoşteau, trapa cobora în jos, asemenea unui lift. Dacă cineva vedea asta, cu siguranţă avea impresia că te-a înghiţit pământul. Atât de bine ascuns era. 

Ochii mei analizau fiecare detaliu, ţinând strâns mâna lui Kevin, de frică să nu mă pierd. Kevin mi-a observat încordarea şi m-a tras mai aproape de el, zâmbindu-mi cald.