Devilicious.

6. Don't touch my soul

Afirmaţia lui Damon mă lăsase cu gura căscată şi dacă nu aş fi fost atât de uimită de ce tocmia mi-a spus, i-aş fi dat o palmă, să se trezească la realitate. Nu voi fi niciodată una din acele fete care i-au trecut prin pat, s-au lăsat folosite apoi au plecat cu coada între picioare când el se plictisea şi nu le mai dorea.

Acum aflasem exact ce-şi doreşte el de la mine. Vrea să se joace cu mintea mea, să mă arunce în patul lui, să mă înnebunească, să mă facă să mă îndrăgostesc şi toate astea, pentru satisfacţia lui bolnavă de a mă părăsii apoi şi de a mă lăsa cu ochii în soare. Bolnav dement! Am înjurat în mintea mea pentru că m-am gândit chiar şi pentru o secundă că idiotul ăsta vrea ceva mai mult.

- Ştii ce, Damon? Du-te dracu! am spus, făcându-l să râdă apoi a dispărut către baia micuţă.

Am început să urăsc ascunzătoarea asta mult prea minusculă pentru tensiunea ce era între noi. În momentul ăsta îmi doream să fiu la 1000 de km depărtare de el. Mă simţeam... dezamăgită, din nu ştiu ce motiv nebun. Era clar, începusem să-mi pierd minţile... Damon mi le luase.

Orele treceau în neştire şi noi nu primeam nici o veste. Se întâmplase ceva? Oare cât de grav este războiul pe care l-a început Damon? Cu siguranţă erau ruşi furioşi căutându-ne. Lucrurile nu puteau rămâne chiar aşa, le-am omorât oamenii.

Un fior mi-a făcut corpul să tremure gândindu-mă la tot ceea ce am văzut noaptea trecută. Credeam că lucruri de genul se întâmplă doar în filmele de acţiune cele mai bune. Cât sânge rece aveau oamenii ăstia ce omorau fără vreo ezitare? Mă întrebam ce suflet pot avea ucigând fără milă, unde le era conştiinţa? În fond, toţi o făceau, nici unul nu părea deranjat să ucidă. Aşa voi fi şi eu? Pe mine m-ar chinui veşnic gândul că am luat viaţa cuiva care poate avea o familie acasă ce-l aştepta.

În cameră suna nebuneşte telefonul lui Damon care nu se sinchisea să se grăbească să răspundă. Făcea orice mişcare cu încetinitorul, de parcă era pe podium.

Îl auzeam vorbind, dând detalii despre locaţia noastă, dar nu puteam recunoaşte vocea din partea cealaltă. Nu era nimeni cunoscut, nici măcar Aliid. A închis telefonul şi s-a uitat serios la mine.

- Plecăm. E totul sigur. Ia-ţi tot ce ai rapid, nu vreau să aştept.

- Ce e? Revenim la atitudinea arogantă şi nesimţită? Acum eşti un nebun plin de sine din nou? scuip printre dinţi enervându-mă comportamentul ăsta.

Mi-a prins braţul strângând puternic şi ştiam că acolo vor rămâne vânătăi. Un scrâncet de durere mi-a părăsit buzele când presiunea din braţul meu se mărise.

- Vreau doar să taci. Nu ştii nimic despre mine.

- Nici nu-mi doresc! Nu e nimic bun la tine, Damon! am ţipat înapoi şi m-am îndreptat spre ieşire, urcând în maşină imediat ce o descoperise.

Tot drumul a fost..irascibil, înjurând fiecare groapă ce nu o evita la timp şi fiecare semafor ce avea roşu. Un gând mă făcuse să râd în sinea mea. Se comporta ca o femeie pe stop, cu schimbări de temperament şi nervozitate ridicată. Deşi îmi doream să-l întreb dacă restul au scăpat vii, mă abţineam. Nu era în cea mai bună stare să poarte o conversaţie. Gândindu-mă mai bine, atitudinea lui se schimbase după ce a vorbit la telefon cu tipul de mai devreme. Poate au fost veşti rele. Am început să-mi frec palmele transpirate, din cauza îngrijorării. Dacă nu a avut dreptate şi unul dintre ei a păţit ceva? Nici nu-mi dădusem seama când am ajuns în faţa căşii.

Poarta imensă era larg deschisă, ca de obicei. Aflasem că se stricase senzorul şi au lăsat-o aşa fiindcă erau prea leneşi să o deschidă şi să o închidă de fiecare dată. Se comportau ca o gaşcă de adolescenţi normali, însă ceea ce văzusem aseară, îmi dovedea că nu sunt deloc aşa.