Sentimente-n rime!

Monstrii

Mă uit în zare

Printre norii plumburii

Nici urmă de soare,

Cu razele lui aurii

Păşesc pe coridoare..

De stâncă, ale minţii!

Şi-mi calc trupul în picioare

Cu puterea inimii...

Sudoare îmi cade pe faţă!

Iată-mă-n centru!

Ochii lor de spectru

Mă privesc atent, tu...

Nu poţi vedea dincolo de a lor faţă,

Nu poţi vedea inima lor de gheaţă,

Ce te lasă într-o secundă, lipsit de viaţă...

Poţi să fii sigur c-ai trăit şi tu momentul

În care le-ai zărit de sub măştile de fier, rânjetul

Te-a speriat, deşi era mut, le auzeai răgetul!

Te-au îmbrâncit, te-au arătat cu degetul,

Îţi slăbesc intelectul şi-ţi smulg sufletul!

Vor să te facă pe vecie de-al lor, te amăgesc

Te fac să-i uiţi pe cei ce te iubesc

Dar eu, am învăţat cum să port armură!

Le-arunc priviri tăioase, dar nu cu ură!

Căci ura e arma lor obscură,

Care te duce mai devreme sau mai târziu spre fundătură.

Inima din piept îmi bate tare şi plină de viaţă

Ea ignora orice fel de discrepanţă!

Şi ştiu ca aşa e cel mai bine

Nu poate fi oprită, decât de mine

Sau de acel Dumnezeu Unic

Fizic, metafizic, atotputernic, veşnic!

Inima bună rezonează cosmic,

Te scoate afară din orice închisoare

Rupe porţi, lacăte şi zăvoare!

Niciodată nu se plânge când o doare,

Doar suspină lin dar fără să te omoare...

Şi-a durut-o, atunci când am început s-o disec

Nu uit, deşi anii trec, când m-a pus s-aleg

Din bucăţi putrede m-a făcut un om întreg

Recunosc, mi-a luat ceva s-o înţeleg...

Pe când, cei cu ochii şterşi mă luase cu ei

Mă trimeteau pe alei, să mă lupt cu cei...

Cei ce erau mai slabi din fire,

Cu cei ce erau în pragul de orbire!

Oribire ce eu o aveam deja

Nu mă puteam proteja

Nu puteam să le desfac vraja

Însă în ultima clipă, ultima fărâmă din inimă

M-a oprit, întrebându-mă:

„Tu chiar nu vezi? Naivule!

Nu vezi care sunt costurile?

De ce continui să le faci jocurile?

Trezeşte-te! te-groapă zidurile!"

„Ieşi afară, priveşte-n jur!

Aici nu eşti doar tu, de unul singur!

Mai sunt şi alţii, care merită mai mult

Aşa cum meritai şi tu.. demult!"

„Priveşte-n ochii copiilor inocenţi,

În sufletul celor cu care tu te cerţi,

Priveşte-i! Merită să-i ierţi!

Grăbeşte-te, aruncă-ţi tolba cu săgeţi!

Ştergeţi rănile, lasă drama, lasă teama!

Văd că te-a măcinat adânc otrava

Deschide ochii, doar aşa te vei putea salva..."

„Iar dăcă n-o să-mi urmezi cuvintele

Dacă o să-ţi ignori „parintele"

Atunci când cu remuşcări o să te sufoci

N-o să-ţi pună nimeni pe suflet copci

Deci, ia aminte de vrei să te întorci...!"

Aşa mi-a spus, dar nu m-am supus

Am luat totul în derâdere şi m-am dus.

Pe acelaşi drum ascuns...

Am mers ignorând-o, fără remuşcări!

 Pe cărări către zări experimentând noi stări,

 Şi tot aşa până-n marginea abisului,

 Aici părea să fie capătul visului,

Se puse pe mine negura întunericului--

 Şi-am călcat în gol,

 Mă desprinsesem de sol,

Şi eram gata să cad pradă

Dar ochii lui calzi mă ţintise înc-odată

De data asta topindu-mi gheaţa toată..

Şi iată-mă din nou în centru..

Cu mâna pe termometru,

Controlându-mi temperamentul.

Şi cu sufletul plin de căldură

N-am nevoie nici de armură,

Căci am scăpat complet, de orice creatură!

✔