Sentimente-n rime!

Paradoxul muririi

Bulgări curg din cer înfăşurând mormântul,

Subit îmi spulberă pieptul, plânge pământul!

Clipele sufocante împiedica fuga internă,

Agonia ţipa în şoaptă după prăbuşirea externă,

Capul mi-era pe-o pernă din fulgi de pietriş,

Gândurile se sting, ceara curge pe furiş

Ochii scufundaţi în nisip, au rămas desculţi...

Lumina pâlpâie prin acoperiş din bulgări desfăcuţi,

Peste fiinţa mea greutatea calcă nemiloasă,

M-a prins, uite cum în piept m-apasă!

Mi-a zdrobit fiecare os din lemn putred

Zac îngropat într-un sicriu din măr şubred!

N-au mai înflorit mugurii, au intrat în putrefacţie,

Odată cu ei şi eu am trecut prin aceeaşi reacţie,

Copacul ce era mort acum, urma să se trezească

Râuri îl mângâiau, negrul era pictat în roşu să-l hrănească!

Eram captiv şi serveam ca hrană cu scop vital,

Trezirea lui bruscă m-a trimis la somn fatal

Ironic.. eu mă stingeam iar el scria alte file,

Florile ieşeau din coconii ce-şi deschideau aripile!

Pomul mi-a răpit prezenţa şi iată-mă aproape mort!

M-a digerat pe tot, ca pe-un fragment de tort!

Ah, disperarea mă sfâşâie, ceasul bate a opta oară!

Ce pot face?! Un ultim gând înainte ca firea mea să moară,

Pomul îşi înalţă braţele spre cer ca-ntr-o îmbrăţişare

Trimfător, peste firea mea ce-i stă răpusă la picioare,

Totul e pictat cu negru, nuanţa pura a orbirii

Se pare că am pierdut în faţa lui şi-a nemuririi!

Oh, ce sentiment chinuitor mă-ncearcă!

Mă simt adormit şi mort în acelaşi timp parcă

Fă-o să-nceteze! Liniştea infernală mă surzeşte!

Apoi... brusc, o rază orbitoare între tâmple mă loveşte!

A fost totul în mintea mea? Sicriul? Doar un vis capacul?!

Nu..! Nu se poate! Acum, eu găzduiesc copacul!

✦