Maybe || Luke Hemmings

xxxviii

Se ruga de mine să vorbesc cu el, dar nu puteam. Stăteam în faţa lui şi nu scoteam nici măcar un cuvânt.

 -Te rog. a spus pentru a suta oară, luându-mi mâna în a lui. L-am fulgerat din priviri şi am retras mâna mai repede decât credeam că o să o fac.

 -Vorbeşte cu mine, dracului! a ţipat, punându-şi mâna în păr, trăgându-se de rădăcini.

Am oftat adânc, speriată de ce ar putea să-mi facă. M-am uitat în jos, ca un copil mic după ce făcuse o prostie şi aştepta iertarea părinţiilor.

Dar nu era aşa, eu eram cea care trebuia să ierte.

-Credeam că suntem ceva mai mult. a şoptit plimbându-se prin sală mai rapid ca un titirez.

 -Poftim?! am întrebat suprinsă de ceea ce a spus.

Ceva mai mult? Adică... cum am fost eu şi Michael?

S-a apropiat de mine rapid, muşcându-şi buza şi deja ştiam ce o să facă.

Poate asta trebuia să se întâmple.