Trăind printre vampiri (continuarea cărţii "un fel de...cenuşăreasa?")

Sunt închisă cu un psihopat

-Diana, eu trebuie să plec. Nu mă aştepta, ajung mai târziu. spun coborând scările.
-Bine, nu mănânci înainte?
Mă uit dezgustată la tipul care mânca din puiul de pe masă. Cu cine a stat? O haită de lupi?
-Ăm, nu, trebuie să plec, sunt în întârziere.
Ies pe uşă şi mă îndreapt spre locul stabilit. A început să plouă. Cu gheaţă.
-Mai mult de atât nu ai? ţip uitându-mă spre cer. Mda, trebuie să mă mai întreb de ce claxonează şoferii? îmi dau o palmă mintal şi cobor din maşină.
Unde-i toată lumea? Înafară de iarba deasă, proaspăt crescută, de ciripitul vesel al păsărilor şi de florile parfumate, nu văd pe nimeni.
Deodată, două mâini îmi acoperă gura şi ochii. Imaginile se înceţoşează, după ce acesta îmi ia mâna de la ochii.
Simt o imensă durere de cap. Deschid ochii, şi totul prinde culoare.
-Ajutor! ţip ridicându-mă brusc în picioare.(eram întinsă pe un pat de fier)
-S-a trezit prinţesa...continuă Kris plictisit.
-Kris? Ce se întâmplă? Unde suntem?
Acesta prezintă sarcastic încăperea, printr-un gest cu mâna. Eram într-o cameră extrem de mică, care consta în: două paturi de fier, un bec care atârna din tavanul "şifonat" şi, findcă fără ele nu se putea, gratii. Încep să dau şi să trag de ele, în speranţa de a scăpa.
-Nu te obosi, am încercat asta, timp de 2 ore.
-Eu am stat aici, inconştientă 2 ore? ţip, fiind sătulă de tot ceea ce mi se întâmplase.
-Nu se poate! Alertaţi presa! Kate a descoperit că viaţa nu e mereu roz!
-Perfect! Sunt închisă aici, cu un psihopat.
-Sentimentul e reciproc.
-Dacă tot suntem închişi aici, pot să te întreb: de ce mă consideri cea mai naşpa persoană de pe pământ? Eu îţi spun motivul meu: te porţi ca dracu'.(scuzaţi exprimarea, dar chiar ne-a sărit ţandăra. Şi mie, şi lui Kate)
-Nu.
-Ce nu?
-Nu poţi să mă întrebi.
Privirea mea insistă asupra lui, dar a lui este îndreptată spre pământ.
-Eu chiar vreau să ştiu. Ce ţi se întâmplă?
-De ce faci asta?
-Ce să fac? înteb mirată şi uimită de întrebarea lui.
-De ce îţi pasă de mine? De ce te interesează ceea ce simt?
Tonul său este foarte ridicat, şi privirea şi-a îndreptat-o spre mine. Cuvintele auzite au avut un mare efect asupra mea. Îmi aduce aminte de mine. Era o vreme când îmi puneam întrebarea asta în minte nopţi la rând.
O lacrimă îmi cade pe obraz, iar gura preia controlul. Cu un ton şi mai ridicat decât al său, îi "scuip" în faţă următoarele:
-Poate pentru că mă îndrăgoatesc de tine, idiotule. Mă gândesc la tine în fiecare minut din zi, îmi pun o mie şi una de întrebări, care toate duc la tine, de câte ori te văd cu Lara, inima mi se frânge în mii de bucăţi. Indiferenţa ta îmi străpunge sufletul şi mă simt...goală. Dacă asta nu se cheamă dragoste, spune-mi cum se cheamă. Pentru că aş vrea să ştiu.
Pentru prima dată expresia lui nu mai arăta indiferenţă. Arăta uimire, regret şi multă tristeţe...
În tot acest timp, contactul vizual nu lipseşte. Nu spune nimic. Se aşează pe pat şi se uită din nou spre pământ.
Văzând că lacrimile nu încetează să mai vină, ci din contra, mă întind pe pat, cu faţa spre perete şi îmi strâng tare tricoul de pe mine, când se aud nişte bătăi din palme.
-Ce scenă emoţionantă!
--------------------------------------------------
Suspans! Ce-mi place să vă pun pe jar! Ştiu că acum mă înjuraţi în toate limbile posibile...