Trăind printre vampiri (continuarea cărţii "un fel de...cenuşăreasa?")

"Ştiu că e un nemernic, dar avem nevoie de tine."

M-am trezit pe parchetul rece. Aveam obrajii încărcaţi de lacrimi uscate şi amare. Nu mai pot sta aici. Am încercat, chiar am încercat.
Mă ridic, şi primul lucru pe care-l fac este să fac o "vizită" băii. Arăt ca un zombie combinat cu un vampir. A, ultima parte chiar sunt...
Uneori îmi lipseşte să fiu om...îmi lipseşte să-mi aud bătăile inimii în pieptul firav, să simt sângele curgându-mi prin vene, căldura pe care o emana corpul meu...
Mă spăl pe faţă cu apă rece şi încerc să "repar" cât de cât catastrofa asta.
Ies afară pe vârfuri şi alerg cât de tare pot spre casă. Aşa dor mi-a foat de toate...astea. Să stau cu familia mea, cu prietenii, să stau în pătuţul meu moale şi cald.
Intru pe uşă şi imediat simt în jurul meu nişte braţe călduroase.
-Draga mea, eşti bine? mă întreabă la unison mama şi tata, desprinzându-se din îmbrăţişare.
-Da, acum sunt mai mult ca bine. Vă iubesc!
-Şi noi, dar unde ai fost în tot timpul ăsta?
-Ăm, o poveste lungă...sunt cam obosită. Putem vorbii după?
-Sigur. Nu ţi-e foame?
-Nu. spun şi le dau câte un sărut scurt pe obraz.
Urc în cameră. Totul este curat şi exact cum era înainte să plec. Mă întind şi mă uit gânditoare pe pereţi.
În astea câteva zile, în care am stat acolo, am vărsat numai lacrimi. Nu că ar fi o experienţă nouă pentru mine. Nu sunt sigură de ceea ce este înăuntrul meu. Nu îl urăsc. Mă enervează enorm, dar nu îl urăsc. Este adevărat tot ce a spus. Tremur când e în preajma mea, şi roşesc, şi mă bâlbâi, şi...nu ştiu ce simt pentru el. Sau, poate inima mea ştie, şi încearcă să-mi spună, dar eu nu vreau s-o ascult. Mi-e frică de ceea ce aş putea simţi, pentru că nu vreau să mai trec prin experienţa trecută. Inima mea nu ar mai putea suporta.
Sunt trezită din gândurile mele profunde când aud ţipetele mamei. Cobor(sar) scările grăbită.
-Ce s-a întâmplat?
-Sunt doi băieţi afară care întreabă de tine.
Arunc o privire după uşă şi observ că sunt Walter şi Erik.
-Trebuie să te întorci.
-Băieţi, nu pot...
-Ştiu că e un nemernic, dar avem nevoie de tine. spune cu cea mai mare seriozitate Erik. Wow, nu mă aşteptam ca uriaşul ăsta să aibe sentimente. Cel puţin nu de genul. Se pare că expresia "nu judeca o carte după copertă" nu a fost inventată de plictiseală.
-Ba nu e adevărat, voi vreţi doar o "momeală". Şi eu nu vreau să fac rău nimănui.
-Dacă nu ne vei ajuta, va avea loc un masacru peste 5 zile.
-Ce??
-Mda, cum ai auzit. Vieţile atâtor oameni depind de tine.
-Ăm, să mergem! spun dându-mi seama că în joc nu mai este vorba numai de sentimentele mele.
-Nu aşa repede! Nu pot lăsa viaţa fiicei mele în mâna unor vampiri neexperimentaţi.
-Tată, toată lumea are un destin în viaţă. Şi dacă al meu este să salvez vieţile unor oameni neajutoraţi, o voi face. Indiferent dacă vei fi de acord cu asta, sau nu. Mă voi întoarce.
Spunând acestea, am plecat împreună cu cei doi, lăsându-mi părinţii în urmă.