Trăind printre vampiri (continuarea cărţii "un fel de...cenuşăreasa?")

Ritualul

         Citeam o carte, când se aud niște bătăi puternice în ușă.
          -Intră!
          Pe ușă intră mama, având în mâini o tavă cu fursecuri și un zâmbet imens.
           -Mă gândeam că poate ai vrea niște fursecuri cu ciocolată, preferatele tale.
            -Da, mulțumesc...
               Lasă tava pe birou și se așează lângă mine, pe pat.
            -Dragă, ce ai pățit? Ți-e frică, nu? De ce se va întâmpla diseară.
            -Nu, nu-i asta. Doar că.. oftez  și îmi pun mâinile la ochi.
             -Kate, tatăl tău te iubește la fel de mult cum te iubesc și eu. Se temea să nu te piardă. Ești cea mai mare avere pe care o are.
              -Stai, tu știai?
                Mama își mută privirea pe podea.
               -Știai. Și nu mi-ai spus nimic.
               -Kate, noi am vrut doar...
               -Voi nu ați avut încredere în mine. Mamă, părinții trebuie să-și susțină copiii. Să le susțină alegerile și să le dea șansa să alegă. Voi nu vroiați decât să-mi luați acea șansă. Și nu e corect.
                Ochii au început să lăcrimeze.
                 -Și încă ceva: Să nu veniți azi acolo, pentru mine. Intenția oricum nu va mai fi aceeași. îi reproșez dur, apoi părăsesc camera.
                   Ies afară, aerul rece dându-mi mici fiori pe spate. Eram îmbrăcată într-un tricou și o pereche de blugi. Frigul era singura companie.
                   -Ai nevoie de cineva cu care să vorbești? mă întreabă o voce extrem de cunoscută.
                     Mă întorc, și când ochii mei se întâlnesc cu ai lui, observ mici urme de îngrijorare. Îl iau în brațe, strâns, toate astea fiind prea mult pentru mine.
                     -Mulțumesc. continu-i eu, capul meu fiind întins pe pieptul lui cald.
                      -Hai în mașină.
                         Urc pe locul din față, și îmi pun fața între genunchi.
                       -Ți-e frig?
                         Aș fi vrut să-i zic că da. Mi-e frig.. dar nu din cauza aerului care mă cuprindea.

                          Văzând că nu spun nimic, Kris îmi pune pe mine jacheta lui neagră.
                        -Nu trebuie.
                        -Știu.
                  Mașina pornește și eu îmi las capul greu pe geamul înghețat. Mergem așa, tăcuți, până la o clădire înaltă. Îmi deschide portiera și mă ridic, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Intrăm, la birou era o femeie de vreo 40 de ani, blondă.
                      -Bine ați venit înapoi, domnule Jonson.
                Kris îi zâmbește scurt, apoi urcăm scările până la un apartament.
                     -Unde suntem?
                     -La mine acasă. îmi răspunde, în timp ce deschide ușa.
                       Intru și rămân plăcut surprinsă când observ locul aranjat, totul fiind în ordine și curat.
                      -Wow..
                      -Ce? Nu te așteptai să fie totul așa curat, nu?
                      -Da.. dar ce s-a întâmplat cu Walter, Lara..
                      -Ei.. au murit.
                      -Ce?? Cum s-a întâmplat?
                      -Mama, tata.
                      -Ei au făcut asta? Îmi pare rău... e numai vina mea. Eu am plecat. V-am abandonat. De ce fac mereu totul pe dos?
                       Mă așez pe canapea, suspinând adânc. Kris se așează lângă mine și deschide gura pentru a zice ceva, apoi o închide la loc.
-Îmi pare rău.
-Pentru ce?
-Pentru că am fost un nesimțit. Pentru tot ce v-am făcut ție și fratelui tău. Îmi pare rău că sunt un caz pierdut, Kate...
-Nu, nu ești un caz pierdut. Trebuie doar... să închizi partea asta întunecată și să lași deschisă numai partea bună din tine. Partea care cere iertare, care vrea să se schimbe.
                      -Crezi că nu am încercat? Timp de atația ani caut răspunsuri la întrebări, care nu le mai primesc. Și tot ce fac este să-mi pierd răbdarea și să distrug. Vreau să fiu altfel, dar.. poate că ăsta sunt eu.
                      -Ba nu. Nu te cunosc, dar mă uit în ochii tăi. și.. nu văd nimic întunecat. Văd doar o persoană care caută ajutor. E pierdut.. Și știu că este greu, dar eu cred în tine, Kris.
              Contactul vizual nu lipsește, și văd un zâmbet stins pe fața lui. Se îndreaptă spre mine, încet și îmi lasă un sărut pe obraz.
              -Mulțumesc.
               Îi zâmbesc, și expresia feței mele este una de uimire.
              -Ar cam trebui să mergem, soarele e pe cale să apună.
                 Fac un semn scurt din cap, și îl urmez înafara clădirii. Liniștea este la fel de tăcută ca prima dată. După câteva minute de gândit, oprește mașina.
             Ne îndreptăm spre un luminiș, în adâncul pădurii.
                -Ăsta e locul. Eu sunt chiar aici, nu trebuie să-ți fie teamă.
                 -Ok. Deci, ce trebuie să fac?
                -Vezi cercul acela format din pietre? Trebuie să stai în mijlocul lui când soarele va fi prins între zi și noapte. Atunci, îți vei primi puterea specială. Ai grijă, te rog. Pentru unii vampiri, efortul este prea mare și..
                -Kris, voi fi bine. Te rog, trebuie să ai încredere în mine. Ești singurul care mi-a rămas alături.
               -Bine.
                 Mă așez în cerc, așteptând cu nerăbdare, dar și cu puțină teamă. Inspir adânc, apoi expir. Închid ochii, și în minte îmi vin mii și mii de amintiri cu mama, tata, Geoselyne, Kyle...
              -Hahaha... tu chiar credeai nu o să te găsesc, draga mea, Kate?
-------------------------------------------
An zis eu că o să fie mai interesant... ce-mi place să vă țin în suspans. :))