Ganduri fractionate

Carti sparte

Pachetul se imprastie pe podea, despartindu-se in bucati lucioase si foarte alunecoase. Se freaca fara voie de pardoseala, cersind o ordine, o regula, insa haosul este de neoprit; castelul e in ruine. Nimeni nu-l poate repara.
Regele imbratiseaza strans asternuturile, afundandu-si chipul chinuit in perna moale. Cauta in zadar si fara de speranta intelegere in ele, complacandu-se in slabiciuni, adancindu-se in neant. Regatul nu-l mai asculta, puterea l-a parasit. Corpul ii e din sticla fragila, orice atingere ii face pielea sa se sparga zgomotos sub presiunea neputintei. Dama sa, in sala tronului, plange boala lui, zbierandu-si insa mai mult propriul declin, propria stare precara. Se asigura ca toti sunt partasi durerii ei, ca o compatimesc si o inteleg; ca inteleg situatia grava in care se afla cu totii.
Valetul insa nu o asculta. Pentru el, vocea trecutului este singurul sunet perceput. Ochii ii vad numai greseli de demult, gura ii ofteaza atunci cand gandurile il tortureaza cu remuscari amare. Nouarul, totusi, aude toate vaicarerile suveranei sale, in timp ce asculta balmajelile neincetate ale bietului Valet. O masca ii acopera fata de la nas in jos, protejandu-l prea putin; un zambet sculptat cu maiestrie se iveste de pe buzele de ceramica pictate cu un rosu pal, atat de natural. Irisii insa ii plang neincetat, picurand culoare in obrajii netezi, ireali de albi; nu a avut timp sa-si termine masca, fiind chemat de Regina atunci cand mai avea atat de putin pana sa dobandeasca fericirea pictata.
Afara, la portile de fier, Treiarul zbiera adevarul pana cand corzile vocale ii cedeaza suprasolicitate si gatul ii vibreaza dureros. Nu stie ce altceva sa faca decat sa spere ca, intr-un final, cineva ii va da crezare, caci, desi nimeni nu-l asculta, el stie ce se ascunde de ochii si urechile celor ca el. Numai de l-ar auzi cineva!
Pe langa el trece Optar, insa se face ca nu-l vede. Nu-i pasa de marturisiri apocaliptice sau adevaruri esentiale. Vrea sa ramana doar cu el insusi, cu gandurile sale, cu epava reprezentata de corpul lui, cu armura acea parasita formata din membre disproportionate si carne prost dispersata pe schelet. Probabil ca nu ar fi aratat asa daca i-ar fi pasat. Dar nu ii pasa; atunci cand gandurile te invaluie si refuza sa-ti dea drumul, corpul isi pierde valoarea. Corpul e doar armura care-l tine ancorat pe pamant, care insa are nevoile lui inferioare. Spiritul lui nu are nevoie de hrana, asa ca stomacul; s-ar izola de lumea asta infecta, dar trebuie sa recunoasca: nu se poate desparti de tovarasia cuiva. Gandurile il consuma pana aproape de limita, insa asta nu-l opreste sa caute noi subiecte pentru convorbirile sale interioare. Nu se poate opri din a cauta adevarurile lui, asa cum sunt ele, in oamenii de care se minuneaza ca-i vede pe strada.
Nu, nu poate sa faca ceea ce fratele lui face de atata amar de vreme. Sesar refuza orice contact cu lumea din spatele usii de lemn. Nici macar pe Optar nu-l mai primeste de cativa ani. Singuratatea i-a suras inca din copilarie, l-a atins din adolescenta si l-a acaparat cu totul la maturitate. Ferestrele ii sunt in permanenta acoperite cu perdele groase, inchise la culoare. Patul i-a devenit un adevarat buncar de supravietuire, in timp ce restul casei e napadita de praf si pustietate. Poate va incerca mai tarziu- pentru a mia oara- sa il convinga sa-i deschida, asta daca gandurile nu-l duc pe el insusi spre izolare.
Cineva da din greseala peste Optar, insa acesta se da la o parte si isi continua drumul, cu ochii atintiti in pamant, sau mai bine spus dincolo de el. Decara se uita mirata la creatura frumoasa, atat de pierduta in lumea sa, incat capata un farmec de-a dreptul bizar, insa da din umeri si ii intoarce si ea la randu-i spatele. Nu are de gand sa-si incalce promisiunea. Si-a jurat ca va fi oarba in fata tuturor, ca nimeni nu va mai exista pentru ea in afara de propria persoana. Nimic nu-i poate zdruncina decizia, s-a saturat de toata falsurile astea numite "oameni cumsecade". Ei sunt doar un mit, nimeni nu se gandeste decat la sine, si asa are de gand sa fie si ea. A auzit foarte clar strigatele prefacute ale Reginei de dincolo de pereti; ii va face placere sa o ignore, si ii va fi si mai placut sa ii rada in nas cand ea insasi va ajunge mai bine decat Dama. Abia asteapta.
Departe de portile inchise ale fortaretei, pe strazi inundate de lume grabita, focul izbucneste flamand, inghitind suflete. Asul ataca din nou, fiind el insusi un incendiu umblator. Scuipa ghiulele aprinse in stanga si dreapta, fulgerand supravietuitorii cu priviri ucigase. Focul lui tareste bietii partasi intr-un delir agonizant, grotesc. O simfonie dureroasa de tipete se aud de pretutindeni, hranind Asul pana la refuz. Sangele curge valuri peste tot, corpuri carbonizate se transforma repede in flame mititele, pana dispar cu totul, insa vocile ascutite, innebunite de durere crescanda, refuza sa taca sub domnia terorii.
Neatinsa de foc sau de starea generala de frica, o fetita sta in mijlocul unui morman inert de carbuni, odinioara corpul mamei sale. Pe obrajii fetiscanei, usor patati de negreala, de degetele fumegande ale fiintei proaspat disparute de pe pamant, nu se puteau distinge urme de lacrimi, din gurita ei mica nu se aude nici o urma de suspin, din ochisorii ei mari si caprui nu se puteau distinge urme de disperare. Buzitele rozalii formeaza un zambet pur, unul atat de nepotrivit peisajului; arata ca o papusica tocmai scoasa din cutie, cu rochita de un alb imaculat, curgandu-i in falduri pana deasupra genunchilor ei de culoarea laptelui. Pantofiorii negrii cu barete ii purta cu sosete albe, cu volanase, acum insa acoperite cu un strat usor de funingine. Clipeste rar cand se uita in jurul ei, iar atunci cand un biet om ranit la cap se apropie de ea si o ia in brate, strigandu-i ca o sa gaseasca el un loc sigur pentru ea, nu reactioneaza nicicum. Isi trece manutele mici peste rana urata din fruntea barbatului, simtind ceva vascos depunandu-i-se pe degetele. Era atat de cald, lichidul asta rosiatic, ii placea senzatia. Dupa ce a alergat un pic, omul incepe sa dea semne de oboseala, balanganindu-se pe picioare. Lasa fetita pe pamantul negricios si isi pune mainile grele pe umerii ei fragili.
-Cum te cheama, micuto? aude fata vocea harsaita a barbatului.
-Septara, vine si raspunsul ei mecanic.
Ce se intampla cu omul asta ciudat? Lacrimi incep sa-i brazdeze fata acoperita de sange si negreala, zoindu-l si uratindu-l cu totul. Mainile ii tremura, facand-o pe fetita sa se dezechilibreze usor. De ce nu moare odata si nu o lasa in pace?
-Septara. Ce nume frumos! Vreau ca tu sa fii in siguranta, da? Ia-o pe drumul asta si nu te opri decat cand vezi o casuta cu ferestre rotunde. Ai inteles? Acolo vei fi in siguanta! Vei fii salvata, Septara!
O impinge de langa el si ii striga, ii timp ce fetita incepe sa alerge fara voie.
-Du-te, micuto! Salveaza-te!
Aude cum barbatul cade cu totul in tarana si atunci se opreste. Zambetul inocent ii apare din nou pe chip, in timp ce oameni innebuniti fug pe langa ea, impiedicandu-se si cazand inerti pe pamant, cuprinsi de flacari.
Buzitele i se crapa intr-un ranjet demonic, incarcat de nebunie. Incepe sa rada, insa rasul ei hipnotizant umple aerul cu teroare proaspata, inducand vraja sperantelor arse. Si Asul o aude, insa ce are a face? Nu poti sa semeni rau fara sa nasti si un nou rau, mai crud, mai fascinant, mai frumos decat insusi creatorul.
Patrar aude si el acel terifiant cosmar comprimat in corp de fetita. Pe ea nu o poate ajuta; casa- sau ce a mai ramas din ea- ii e plina de oameni arsi, raniti, sangerand, toti strigandu-si suferinta si gemand sfasietor. Nu mai are bandaje, pe ultimii patru pacienti i-a pansat cu propriile camasi, sfasiindu-le fara pic de regret. Oamenii aveau nevoie de el, trebuia sa ii trateze. Ce conteaza o camasa cand viata unui om e pusa in joc? Un spasm de durere ii cuprinde corpul; isi duce instinctiv mana la rana deschisa de la sold, insa refuza sa se uite la ea. Afurisita de aschie! Cand o ghiulea in flacari i-a izbucnit chiar in pragul casei, usa s-a transformat intr-o mitraliera cu bucati ascutite de lemn pe post de gloante. Nu putea sa inteleaga cum de rezistase atat fara sa scoata lemnul si sa dezinfecteze rana. Imediat ce va avea timp o va face fara discutie, insa acum toti oamenii astia au nevoie de ajutorul lui. "In definitiv, ei poate sunt raniti mai grav decat mine!" se gandeste Patrar in timp ce bandajeaza o femeie ametita de formol, in timp ce febra il baga intr-o ceata fierbinte din care e constient ca s-ar putea sa nu se mai trezeasca.
Valetul deschide singur usile grele ale palatului, trezit pentru scurt timp din reveria propriului trecut de zgomotul neincetat de dincolo de porti. Ar trebui sa dea peste Treiar, insa acesta si-a lasat adevarul la o parte, cautand adapost; va incerca si maine sa caute intelegere. Da in schimb peste Doiara, intinsa in fata portilor, cu obrajii zgariati, din care curg firicele subtiri de sange. Un fior de spaima il strapunge pe Valet, facandu-l sa se apropie de fata.
-E-Esti bine?
Doiara deschide ochii fara graba, dezgolind un verde limpede ce reflecta stelele aliniate frumos pe cer. Un zambet moale ii apare pe buzele crapate de vant. Cine e frumosul ce o intreaba daca este bine?
-Cine esti? il intreaba ea, ridicandu-se de pe pamant, acceptand mana intinsa de baiat.
Si ce ochi frumosi avea el! Albastru pur, atat de inexplicabil strabatut de durere ascunsa! Doiara vrea sa... Dar oare poate?
Da, o va face. Nu asteapta raspunsul lui; ce-i drept, nici nu-i pasa cum il cheama.
Se apropie rapid de el si se ridica pe varfuri, punandu-si mainile de dupa gatul lui, una oprindu-se in parul saten si cret, atat de bogat. Surprinderea lui il face si mai simpatic; pana sa apuce sa spuna ceva, fata se lipeste de el si isi apropie buzele de ale lui. Valetul isi inghite exclamatia de mirare atunci cand simte buzele Doiarei atat de aproape de ale lui, si totusi prea departe pentru a le atinge. Dar stai! Voia sa le atinga? Voia sa ii faca voia strainei asteia cu ochi verzi?
-Nu ma refuza, te implor! sopteste ea pe un ton deloc rugator, ci mai degraba hipnotizant de poruncitor si bland in acelasi timp.
Buzele ei formeaza un zambet satisfacut inainte sa le atinga pe ale lui, aflate in asteptare. Nu o putea refuza. Oare voia sa o refuze? Remuscarile zboara din mintea lui cand ii primeste sarutul, cand ii imbratiseaza fiinta, vrand-o si mai aproape. Buzele ii sunt atat de calde peste ale lui, atat de flamande sa primeasca si de dornice sa dea insutit inapoi... Doamne, cine e ea?
Mainile ii aluneca de pe gatul pe pieptul lui si il impinge de langa ea. Stelele din ochii ei au disparut intr-ai lui, umplandu-i de farmecul necunoscutului, in timp ce smaraldele ei au ramas golite de emotii, intunecati de... de... El nu-si poate da seama ce simte aceasta fiinta vie, reala din fata lui.
-De ce mi-ai raspuns? intreaba ea incruntandu-se.
Pentru cateva secunde, Valetul uita sa foloseasca fraze si se fastaceste. Reuseste totusi sa scormoneasca ceva.
-Imi- imi pare rau! Nu am vrut sa... sa te jignesc!
Doiara se imbujorase puternic, prea emotionata ca sa mai spuna ceva; ii accepta scuzele, pentru ca ii placuse, dar nu avea sa ii spuna asta.
-Imi pare rau daca te-am jignit! Nu... nu ma asteptam sa...
Smaraldele se inchid si mai tare la culoare, iar Valetul amuteste subit. A gresit din nou! O, nu o sa se poata ierta vreodata ca i-a facut asa ceva acestei fete dragute!
-Dai cumva vina pe mine? ridica ea vocea, cu fata cuprinsa de o roseata puternica.
Valetul incearca sa se apere, mutandu-si privirea de la ea si gesticuland puternic.
-Nu nu nu! Eu.. doar... pai...
Ochii Doiarei se umplu rapid de lacrimi, acestea rostogolindu-se rapid peste obrajii ei brazdati inca de sange. Ce rozaliu frumos ii strabate fata, dupa ce perla transparenta atinge sangeriul pometilor ei! Da, inca va suferi peste cativa ani de pe urma lucrului oribil ce i l-a facut. E numai vina lui!
Cu furia proaspata in minte si lacrimi amare pe chip, Doiara il plesneste pe baiat peste obraz. Zgomotul a fost atat de asurzitor incat nici nu a avut curaj sa se mai uite in spate cand a inceput sa se departeze de portile maiestuosului palat. Fusese rea cu el! Si chiar il placea! Dar nu era vina ei; nu trebuia sa ii raspunda la sarut! Ce marsav!
Valetul parca a simtit o usturime puternica in obrazul drept, insa perspectiva unui nou chin cu care trebuie sa traiasca in spate il preocupa mult prea tare ca sa o mai poata vedea pe fata fugind; a alunecat din nou in patima trecutului.
Carourile se innegresc neputincioase sub asediul continuu al cenusii Asului, iar trefla incepe sa prinda nuante sangerii ca ale lacrimilor Nouarului. Pica isi amesteca abanosul cu chinul Patrarului, in timp ce inima capituleaza in fata intunericului din sufletul Septarei.
Castelul e in ruine; desi portile sunt inalte si solide, zidurile intacte si de netrecut, caramizile sunt impanzite de muschi maroniu, uscat de timp, lemnul e putrezit sub umezeala abandonului.
Ruinele se vad din interior, nicidecum din fata portilor primitoare. Totul se destrama de la radacina, fir cu fir, om cu om. Castelul e distrus, desi el sta perfect drept, gata sa infrunte orice aparenta primejdie. Ruina sta in inima lui, adanc infipta in sufletele locuitorilor.