Ganduri fractionate

Sentimente pe doi

Vreau sa ti se faca atat de dor de mine incat, atunci cand ma vezi, sa ma plachezi cu o imbratisare care sa-mi taie rasuflarea mai tare decat sarutul flamand cu care ma zapacesti.

Cand nu te vad, pot sa ma comport ca si cum nici nu ai existat. Pare atat de ireal incat mi-e usor sa accept ca totul a fost un vis pe cat de imposibil, pe atat de frumos. Dar cand te vad, realitatea ma izbeste cu adevaruri crude. Visul e real.
La fel ca si plecarea ta.
La fel si nepasarea ta.
Toate sunt palpabile, le simt vii in lacrimile ce mi le retin sub zambete inghetate pe chip albit de emotii. Dar nu-ti pasa. De ce ti-as oferi o lacrima sincera cand te pot indeparta cu un zambet fortat?

M-ai distrus tu, nimeni si nimic nu o mai poate face. De ce? Pentru ca m-ai stricat de tot. Ceilalti nu mai au ce sa denatureze; tu ai fost prea lacom si m-ai distrus cat pentru toti cei care nu au reusit nici macar sa-mi provoace o zgarietura.

Da, simt golul scobind in mine si lovind cu imponderabilitate emotionala; cateodata doare ingrozitor si te vreau inapoi. Insa imediat ce gandesc asta, imi dau seama ca mi-e mai bine fara tine, golul din sufletul meu e mai usor de indurat decat incertitudinea a ce simti sau nu simti pentru mine. Candva fiecare gand ce ma ducea la tine actiona ca o sulita de metal infipta adanc in stomac. Acum e o usoara senzatie de durere suportabila; nu o sa mor din asa ceva.

Te urasc enorm pentru ca, in final, te-ai dovedit asa cum ma asteptam sa fii: insensibil, detasat, impasibil la tot. Degeaba as vrea sa stiu ca ai nopti albe gandindu-te la ce a fost, nu ma mai pot minti singura. Cand ma gandesc la tine nu doare, insa cand ma gandesc ca ce a fost a fost un nimic pentru tine, chestia asta ma sfasie. Nu stii ce insemni pentru mine si nici ca vei afla. Prefer sa tin totul in mine, prefer sa te ignor chiar daca de sute de ori pe minut imi opresc impulsul de a te cauta; tu nu ai facut-o... eu de ce as face-o?
Nu ai avut nevoie de mine decat ca sa iti umpli timpul, in timp ce tu mi-ai umplut mie inima de confuzie dulce, epuizanta. Doamne cat te pot uri, insa nu ti-o pot spune! Mi-am promis ca iti voi oferi tacere inghetata atata timp cat orgoliul nu ma va distrage sau chiar si dincolo de el. Mi-am promis de asemenea ca atunci cand ma vei cauta- caci stiu ca o vei face, e inevitabil, mi-ai spus indirect ca o vei face-, iti voi arunca raspunsuri seci, nimic mai mult de un "da" sau "nu" daca nu e nevoie de mai mult. Desi in cap am scenarii a mii de conversatii cu tine, fiecare inceputa cu totul altfel decat cealalta, in realitate ma voi rezuma doar la "nu am timp sa vorbesc". Desi probabil o sa pierd o noapte, incapabila sa dorm, reamintindu-mi tot ce a fost, gandindu-ma cate ti-as putea spune, desi nu o sa pun geana pe geana intrebandu-ma ce faci in exact momentul in care eu imi inghit furioasa lacrimile pe care refuz cu vehementa sa le las sa cada, o sa-ti arat doar cat de mult nu-mi pasa. Nu... cat de mult nu ar trebui sa-mi pese. Asta imi faci... ma faci sa ma retrag in propria slabiciune, prin durerea mea sa devin mai vulnerabila fata de persoana pe care o afisez zi de zi, care iti poate pronunta numele si sa rada degajat, care poate pune in aceeasi propozitie momentele petrecute cu tine si sa para perfect indiferenta. Cand am ajuns sa ma ascund de propriile sentimente, atunci am inceput sa nutresc pentru tine la inceput o ura inocenta, copilareasca, care acum arde mocnit in mine, prajindu-mi fiecare gand indreptat spre tine.
A trecut mult prea mult timp de cand asimilam zambetul cu tine. Desi te pomenesc ca si cum o sa te vad peste cateva minute, inauntrul meu scrasnesc din dinti la gandul ca nu vreau sa te mai vad vreodata, ca nu mai vreau sa aud un cuvant despre tine, desi stiu ca asa ceva e imposibil; m-ai integrat fara reticente in lumea ta si m-ai abandonat acolo. Toata lumea intreaba de tine; mie imi ramane sa par mai rece ca iceberg-ul ce a scufundat Titanicul.
"O sa te descurci tu!" mi-ai spus o data. Si atunci... cat te dispretuiam pentru indiferenta cu care spuneai orice lucru important! Credeam ca eu nu simt; de fapt, tu erai cel care isi tine sentimentele departe de mine. Ma-ntreb de cate ori te-ai tavalit pe jos de ras atunci cand spuneam cate o chestie prostuta si copilareasca. De fapt, nu vreau sa stiu. Si-asa imi otravesc mintea gandindu-ma la tine, nu imi mai trebuie inca un motiv pentru care sa nu recunosc ca m-ai ranit prea tare. Ai facut-o. Ai lovit in inima mea de gheata pana ai dat de izvor fierbinte de sentimente, pe care le-ai lasat sa curga in voie, vazand ca nu seaca. Si acum inca mai cad de unde mi-ai ciobit inima, numai ca acum imi lasa turturi transparenti in corp, criogenizand tot ce ai atins. In curand o sa simt doar frigul si nicio ploaie de primavara trecatoare nu ii va putea topi. Nu ma vei mai atinge, desi poate ca imi voi dori sa o faci; daca totusi vei reusi, nu va conta oricum. Ai lasat toamna rece in mine si nu pot uita; ai calcat peste ce aveam eu mai de pret si ai disparut subit, negandu-ti implicatia. Nu voi uita. Asa cum nu am uitat tot ce a fost inainte sa ma distrugi, asa nu voi uita distrugerea in sine. Cateodata vreau sa cred ca te pot si eu distruge la randul meu, dar uit; nu am fost nimic mai mult decat o vaga senzatie de interes. Asa o sa ajungi si tu pentru mine candva, o vaga senzatie cum ca esti trecut pentru mine.
Cine va rade la urma? Niciunul probabil. Eu nu pot rade la glume proaste, tu doar asa stii sa joci. Ramane doar sa asteptam sa vedem cine schimba insensibilitatea pe un gram de "Imi pasa". Eu am facut asta deja si nu ti-a ajuns. Urmatoarea miscare iti apartine; nu vei profita de ea, stiu asta, dar speranta ma omoara mai incet si necrutator decat ai putea-o face tu singur.