Ganduri de miez de noapte

4

　Incet inchid ochii si ma pierd intr-un taram al meu; nu al ei sau al lui, nu al lor, ci al meu... Un taram al meu in care aerul e greu si visele sunt putine... Aproape la fel de putine ca si culorile ce le-ai lasat in urma ta cand alergai grabita spre iesire.

Ce urat suna asta, in lumea mea veche si parasita tu esti singurul lucru ce ramane viu.

-Frumoasa mea Marchiza, castelul e-n ruina! Chipesul print pe drum s-a ratacit si Frumoasa din Padurea Adormita a murit!

Chiar si in mintea mea stau cu tine la o masa de marmura asa cum stateam acum ceva timp. Totul e exact la fel , fumul de tigara care se disipa intre noi, cafeaua mea amara, cafeaua ta dulce, plina de frisca.

　Fumai tigari subtiri pe care le asemanam inconstient cu bratele tale albe.

　Fericita imi povesteai cat de colorat, viu si parfumat este universul tau.

　In excesul tau de bunatate m-ai invitat sa arunc o privire prin portita deschisa de ochii tai negrii.

　Speriat am acceptat si ceea ce am vazut dincolo de privirea ta luminoasa m-a frapat. Totul era perfect. Atatea contururi bine definite si linii fine incadrau totul. Cate culori aprinse si cate pasari erau acolo. Eram un intrus in acel paradis al tau.

M-am retras grabit si terifiat de gandul macabru ca ti-as putea distruge imparatia cea calda doar privind-o. Lumea ta, in care si in intuneric gaseai culori armonios impletite nu se asemana cu a mea aproape deloc...

　Inca iti stiu vocea aceea suava cu care m-ai rugat sa te las si pe tine sa vezi taramurile ce ma definesc.

　Ahh! Biet copil nestiutor, cine a gresit mai mult, eu sau tu? Tu ca ai vrut sau eu ca ti-am permis?

　Te iubeam atat de mult incat ti-as fi cules stele de pe Centura lui Orion doar sa te stiu multumita.

　Am fost un prost! Am avut impresia ca dupa ce vei descoperi ceea ce ascund ma vei iubi si mai mult, asa cum facusem eu. Ce dobitoc ar crede asta!?

　Ochii tai frumosi s-au golit cand mi-ai vazut sufletul spart in milioane de particule ascutite si neguroase imprastiate pretutindeni intr-un peisaj cu aspectul catacombelor Iaudului care tie iti era complet necunoscut.

　Ce voce sfasiata de ecouri ai avut cand mi-ai adresat acele ultime cuvinte: "Unde e viata? Unde sunt culorile si muzica pasarilor? De ce vioara asta rasuna asa trist pretutindeni? De ce e intuneric si ce e mirosul asta dulce si gretos?!"

　Apoi ai fugit cat te-au tinut picioarele tale frumoase departe de mine, pe un drum pietros si plin de oase batrane ale vechilor sperante si lujeri de trandafiri spinosi lasati in urma celor cateva flori ce prinsesera viata din privirea ta dulce.

Te iubisem ca un orb. Cand ochii nu mi te vedeau, iti mangaiam amintirea cu ultimele farame de sufet intacte.

Langa tine totul era cald, totul era perfect. Ajunsesem chiar sa sper ca alaturi de tine totul va fi asa cum era in vremurile de demult.

Imi doream sa ne tinem de mana si sa ne avantam in neant prin parfumul puternic de ambrozie ce ne definea.

Insa tu nu erai ca mine, eu nu eram ca tine... Asa ca undeva, adanc in catacombele mele inghetate, la o masa de marmura ca cea de atunci, imaginea ta a ramas pictata ca si ultima picatura a fiintei tale.

Parul lucios si lung ce atarna in bucle pana la solduri, ochii tai negrii precum cel mai dulce vis, mainile tale delicate de portelan si rochita ta de culoarea piersicii, plina de volanase, toate sunt undeva intr-un colt pastrate, doar pentru mine, frumoasa mea Marchiza...