Ganduri de miez de noapte

15

     Am renuntat de putin timp sa cred ca adevarata iubire ma va lovi in moalele capului si ma va cuprinde in imbratisarea sa pe veci. Oarecum, am renuntat sa mai sper la o iubire care sa ma sfarame, una care sa-mi urle in urechi: ,,Fa, idioato, fara cratima, esti a mea!" 

    Am incercat marea cu degetul de atatea ori incat nici eu nu mai stiu ce se mananca cu paine si ce nu. Am iubit mai putin decat cred cei ce ma vad si am suferit mai mult decat trebuia pentru gramele alea de iubire ascunse undeva pe sub unghii. 

    Acum... ei bine in clipele ce se scurg acum sunt obosita. Atat de obosita... fizic, psihic... nici eu nu mai stiu. 

     Nu stiu ce mai e corect nici intre regulile gramaticale, nici in viata, nici in mintea mea.

     Vreau sa invat sa traiesc, sa nu mai gresesc, sa invat sa fiu copil mare si sa nu mai plang! Vreau dar degeaba!

     Nu e nevoie sa-i multumescti pe toti... cica! Nu e nevoie... dar ce faci cand nu mai sti nici cum sa te multumesti pe tine insuti? 

     Auzi, speri, respiri, crezi dar nu reusesti sa tii linia dreapta. Iubirea nu-i iubire, consolarea nu-i chiar consolare si prietenia nu-i intocmai prietenie. 

     Sunt obosita sa vreau, sa cresc, sa ma descurc si sa cred. 

     Sunt paralela cu tot ceea ce vrau sa fac intr-un fel sau altul... Mereu m-am crezut prea mica pentru a face anumite lucruri si acum ma privesc in oglinda si considera ca poate-s prea mare pentru a face ceea ce voiam initial.

     E trist ca fanteziile devin realitate doar pe jumatate. E obositor sa crezica inca poti face ceva cand totul ti s-a scurs deja printre degete.

     Frange-mi-s-ar sa mi se franga! Ce e cu indobitocirea asta pe capul meu!?