Carpe Diem

Capitolul 30 - Sub Cerul Parisului

Am mai stat asa multa vreme. Capul meu pe umarul lui Matt, bratul meu pe pieptul lui care se ridica si cobora cu ritmicitate, iar mana lui mangaindu-mi scobitura taliei. Ceilalti nu mai contau. Imi concentram toate simturile asupra lui Matt.

Imi controlez respiratiile si mi le potrivesc cu cele ale lui Matt. Nu ma uit la el,insa continui sa ii urmaresc pieptul urcand si coborand. Intr-un final, am inceput sa respiram in acelasi timp, ca un intreg unitar. Mi-am ridicat capul si l-am privit in ochi lui de caramel care se scurgeau si se imleteau cu ai mei.

...si pentru o secunda am putut jura ca inimile noastre au inceput sa bata in ritmul unui cantec romantic frantuzesc pe care dansau parintii mei...

--------------------------------------------

-Ce are, doctore? Ii aud vocea lui Luke pe hol.

Nu reusesc sa deslusesc tot cea ce spunea si nici nu voiam. Eram prea obosita ca sa ma mai pot concentra si asupra acestei probleme minore. Nu puteam sa deslusesc foarte bine nici cea ce ziceau Luke si Matt, cu atat mai putin ce spunea domnul Watt, a carui accent ma ducea in eroare.

M-am invartit intre mii de plapumi aduse de Matt, incercand sa gasesc o pozitie in care corpul meu bolnav sa nu comenteze. Am stat destul de mult si cum nu aveam sa adorm, m-am ridicat, luand de pe noptiera pachetul de tigari si bricheta. Am deschs geamul, iar cand vantul inghetat m-a lovit mi-am simtit tot corpul strangandu-se sub presiune. Mi-am stapanit tremuraturile prea violente ale coprului si m-am asezat, punandu-mi o tigara intre dinti. Nu voiam sa o aprind, voiam sa stau acolo si sa inghet sub acele mangaieri crude de vant. Am stat acolo, plimbandu-mi tigara pritre degetele mele sfrijite, pana cand am auzit usa deschizandu-se.

Pe semne ca stateam acolo de ceva vreme, deoarece nu am putut sa imi mai misc nici mainile nici picioarele. L-am auzit pe Matt pufnind nervos si bombanind niste injuraturi in barba. Probabil erau despre cat de incostienta eram. A venit si m-a ridicat ca pe o printesa tinandu-ma la o oarecare departare de corpul lui. Ma puse pe pat ca si cum i-ar fi fost frica sa nu ma sparga ca pe o papusica de portelan. Imi trase paturile peste mine.

-Dormi si ai sa te simti mai bine maine. Imi zice, sarutandu-mi cu varfurile buzelor lui moi tampla.

I-am auzit pasii si miscarile destul de silentioase prin camera. A inchis geamul si apoi lumina, lasand ca singura palpaire sa fie lumina de un rosu aprins a soarelui la apus. I-am auzit pasii indreptandu-se spre usa fara sa mai zica ceva.

-Matt... Am reusit eu sa zic cat de tare m-au tinut plamanii aproape inghetati atunci cand am auzit clanta fiind apasata de catre Matt.

-Ce e, Sierra? Ma iintreba pe un ton exasperat care voia sa fie dragut.

-Poti sa stai cu mine? L-am intrebat, strangand in brate o bucatica de plapuma.

Matt nu a raspuns, doar s-a miscat usor pe sub plapumi, punandu-si mainile in jurul meu. Si iar am auzi acea sincronizare a batailor inimilor noastre. De parca corzile noastre se impleteau si catau acel cantec pe care aproape mi-l puteam aduce aminte.

Jusqu'au soir vont chanter

I'hymne d'un peuple epris

Sur un air fait pour eux

L'espoir fleurit

Au ciel de Paris

Linia melodica deosebit de fina mi se repeta in cap, facandu-ma sa incep sa murmur acele 3 versuri fara incetare. Stiam doar acele 5 versuri si probabil ca erau cele mai frumoase. Nu stiam ce inseamna, insa stiam ca era un lucru foarte frumos. Parintii mei se indragosteau de fiecare data inca o data unul de celalalt cand o ascultau. As fi vrut si eu o persoana de care sa ma indragostesc iar si iar si iar peste ani intregi.

-Ce canti? Intreba Matt, respiratia mea atigandu-mi gatul si facandu-ma sa imi musc buza din greseala.

-Nu stiu.

-Nu stii? Zice, chicotind infundat.

-Nu. Este o melodie pe care danseaza parintii mei. Zic.

Mai repet versurile o data, iar el le asculrta cu atentie. Apoi zambeste si pleaca. Stau acolo cateva secunde privind tavanul. Eram singura. Nu mi aveam cum sa imi acordez bataile inimii cu cele ale lui Matt. Impreuna cu Matt, bataile inimii mele sunau ca o simfonie a unei viori perfect acordate. Asa, singura, eram doar o vioara cu o singura coarda.

-Asta e. Zice Matt, tinand in mana un disc mare de vinil.

Nu stiam la ce urmeaza sa puna acel frumos disc si chiar speram cu tot sufletul meu ca acel disc chiar sa aiba acel cantec sous ciel de Paris(=sub cerul Parisului). Ma uitam la Matt cu cauta ceva prin acele dulapuri pe care nu am avut curiozitatea sa le deschid. A scos un patefon si ma uit la el cu ochii imensi. Nu parea genul de tip care sa aiba ascuns un oatefon pentru dicuri de vinil cu muzica romantica. A pus discul si a lasat acul sa cada peste el.

A inceput sa canta si am recunoscut acele frumoase linii melodice pe care le auzeam de fiecare data pe data de 24 iunie, chiar de ziua in care parintii mei s-au casatorit. Matt veni spre mine si se aseza intr-o pozitie formala in fata mea, langa pat.

-Imi acorzi acest dans? Ma intreba, facand o scurta reverenta din cap.

Eu ma ridic incercand sa fiu cat de politicoasa. Ma ridic imcercand sa nu am acea fata de om bolnav. Imi asez mana in palma lui. Degetele lui le cuprind pe ale mele.

-Desigur. Zic, incercand sa imi ascund raguseala din voce.

Am mers pana intro parte mai spatiasa a camerei. O mana a lui pe soldurile mele, o mana a mea pe umarul lui si o mana o tineam in mana lui.

Ne clatinam usor pe ritmul muzicii. Am schimbat pozitia; mainile lui in scobitura mea dintre talie si sold, mainile mele pe umerii lui. Am mai dansat asa o vreme, prinvindu-ne in ochi.

Mi se parea frumos, chiar mai mult decat frumos. Eu eram racita si in niste pijamale largi, el avea haine botite si era obosit. Dar nu cred ca asta conta.

Am mai dansat pana cand muzica s-a oprit. Matt m-a lasat pe spate, exact cum facea tata cu mama. Eu am ridicat un picior si m-am lasat cu toata greutatea pe el.

Nu stiu daca am avut incredere in el, sau am vrut sa cad...