Căutând agonia în infern

Capitolul 2

          Mm.Cald.Și bine.Mă apropii tot mai mult de sursa căldurii mele.Aceasta răsuflă ușurată și își îndeasă tot mai mult capul în scobitura gâtului meu.Stai,ce?Deschid ochii,dar nu zăresc mare lucru.Este întuneric.Noaptea este liniștititoare astăzi,dar ce este și mai liniștitor este trupul lui Christian care stă lipit de al meu și respiră încet.Doarme cu brațele înfășurate în jurul meu și are cea mai senină față pe care credeam că o poate face.Brațele sale îmi înconjoară trupul,iar picioarele i se ițesc undeva printre ale mele.Părul îi este răvășit pe perna mea,și acum realizez că are un chip atât de tânăr când nu este încruntat sau îngrijorat.Probabil este puțin târziu,având în vedere că nu e lumină în spatele ușii mele,care..Aoleu.Când noi am adormit,ușa era deschisă.Acum este închisă,iar din spatele ei nu se vede pic de lumină.Clar fetele o să mă bage sub interogatoriu după ce au văzut aici.Dar sincer în momentul ăsta chiar nu îmi pasă.Respirația lui Christian  se accelerează și începe să strângă din ce în ce mai tare.Fața i se schimonosește ca și cum ar trece print-o durere cumplită care îi macină întreaga ființă.Pe buze îi ies,ca suflat,cuvintele "Nu,las-o în pace.Pleacă".Își întinde mâna din părul meu undeva în spate.Fără să îl zdruncin,îl apuc de mână și,lăsate împreună,le pun între noi.Acesta se liniștește instantaneu,iar pe fața sa apare o umbră de zâmbet."Mulțumesc".După puțin timp,acesta deschide ochii,iar culoarea aceea pe care o are ciocolata amăruie se găsește în ochii lui.Era ușor tulburat.Punându-i mâna pe abdomenul meu,i-am aranjat părul răvășit de pe față și i-am șters sudoarea de pe frunte.

         -Hei.Ești în regulă?

        -Da.Îmi pare rău.Te-am rănit?

       -Sigur că nu.Nu ai de ce să îți ceri scuze.Se mai întâmplă.Te supără ceva?

      -Nu.Probleme mai vechi.Tu ești mai bine?Nu s-a mișcat un milimetru.Presupun că nu îl deranjează cum iar am ajuns ca niște covrigi.

       -Sigur.Îti mulțumesc că ai venit,iar.Mă întreb cât este ceasul.Se pare că am dormit toată ziua,iar eu nu știu unde este telefonul.

        -Dar nici nu vrei să te ridici să îl cauți.

        -Nț.

         Pe chipul său joacă o umbră de amuzament.Când mă uit în treacăt la buzele sale îmi aduc aminte cum le-au strivit pe ale mele noaptea trecută,cum îmi crescuse brusc temperatura corpului.Acea arsură pe care o simțea corpul meu era una calmantă care probabil dădea dependență,exact ca un drog.Era foc în stare pură.Și oare ce putea să se întâmple având în vedere că mă simt din ce în ce mai jenată:roșesc.

        -Nu știu la ce te gândești,dar continuă.

       -Îmi este foame.

      -Oare te îmbujorezi când te gândești la mâncare?

       -Hei. Nu am spus asta. Am spus doar că îmi este foame.

       -Și ce propui?

        -Nu vrei să știi.

         După ce am reușit să ne dăm jos din pat,am decis să mergem să mâncăm,având în vedere că amândoi am cam sărit mesele de azi.Telefonul meu,într-un fel sau altul,a ajuns pe covor.Probabil atunci când Christian m-a purtat pe brațe peste pragul camerei mele,am fost atât de absorbită de ochii aceia care mă înveleau în căldură încât nu l-am simțit lunecând din buzunarul pantalonilor mei,nu l-am auzit izbindu-se de pământ,nu am simțit nimic altceva decât siguranța pe care Christian o emana asupra mea fără să se chinuie prea tare,probabil și fără să își dea seama.